Croația: Istria, Pazin si Abisul

Majoritatea covârșitoare a turiștilor, indiferent de origine, înțelege prin Croația ca destinație turistică, Dubrovnik, Zadar, Makarska, Plitvice, Rovinj și pleiada de orașe de pe coasta dalmată care în sezonul turistic se transformă în savante capcane turistice din care scapi cu greu fără a fi jumulit și cu coastele învinețite de câteva milioane de coate. Am avut, desigur, partea mea de ghionți însă grație ghidului Lonely Planet - Croatia (o ediție mai veche, însă nefiind în căutarea celor mai șic și noi restaurante sau cluburi adriatice, acest lucru a contat mai puțin decât valoarea de achiziție a sa, egală cu zero - merci monova.org) am ajuns în Istria.

Fiind luna august, vârful sezonului turistic în Europa Meridională, atracțiile turistice mediteraneene împrumută un soi de funcționalitate bazată pe relația inversată dintre o mortăciune zăcând la marginea unui drum încins de un Soare ce îți face datoria sârguincios și larvele care colcăie cu milioanele în carnea sa umflată. Adică, mortăciunea, în acest caz impecabil cosmetizată, se ghiftuie cu milioanele de paraziți, turiștii.

Întrucât Lonely Planet sugera discret (probabil dintr-o scăpare inadmisibilă din partea vreunui editor distras de postarea pe Facebook câtorva gigaocteți de selfiuri de genul Eu-și-Turnul Eifel, Eu-și-Marele-Canion, Eu-și-Big-Ben, Eu-și-cel-care-mă-va-jefui-în-două-secunde) că interiorul Istriei are acel farmec despre care bat câmpii mereu autori faimoși și bloggeri anonimi precum subsemnatul. Descrisă îndeobște prin adjectivul autentic, având ca sinonim în secolul globalizării jecmăneală, regiunea peninsulară Istria este cunoscută în România printr-o glumă a lingvisticii, respectiv orașul Pula.

Autorii Lonely Planet - Croatia se dovedesc suficient de naivi încât să omită etimologia numelui faimosului oraș și să încurajeze turiștii străini să viziteze România. Din fericire, nu au dat greș atunci când au recomandat turiștilor odată ajunși în centrele turistice consacrate de pe litoralul adriatic să o șteargă discret către interiorul Istriei, unde îi așteaptă orășele minuscule fortificate, catedrale pe vârf de deal, livezi de măslini, mânăstiri cu osuare pentru amatorii de moaște, crame pentru cei de vinuri, dar mai ales ... liniște.  

Pazin este un astfel de exemplu. Fiind capitala regiunii Istria, te-ai aștepta la un oraș fremătând de viață și, mai ales, sufocat de turiști. Adevărul este că, atunci când îmi mâncam pastele cu sos bolognez pe o bordură, în fața statuii lui Jules Verne, orașul mi s-a părut nițel mai slab populat decât pe vremea Imperiului Austro-Ungar, când a devenit scenă pentru o întâmplare din romanul Mathias Sandorf al maestrului francez. Nu m-ar fi mirat însă dacă aș fi aflat că, pe durata verii, croații se refugiază din calea hoardelor de turiști străini mai abitir decât au făcut-o din fața tancurilor de fabricație sovietică a sârbilor.

Abisul din Pazin, este o prăpastie nu prea adâncă, pe buza căreia este aninat castelul Monteccuoli. De-a lungul mileniilor, un râu prea leneș ca să facă un ocol, a hotărât pur și simplu să traverseze dealul, creând un ponor spectaculos. Peștera și cele două lacuri din aceasta sunt dificil de parcurs, dar nici eu nu sunt entuziasmat de târâșul prin cotloane întunecoase, duhnind a mâl și frig, eventual a cadavre descompuse de animale domestice aduse de râu (sau a altor imprudenți). Cei interesați o pot face însă, apelând la serviciile unor ghizi locali.

Cei cărora urcatul pe un scaun pentru schimbatul unui bec nu le provoacă amețeli precum mie, pot să traverseze prăpastia cu tiroliana, plătind pentru privilegiul de a urla pe distanța de două sute de metri, la o sută înălțime, echivalentul unui bilet de avion pentru cinci sute de kilometri.

Adevăratul abis din Pazin, în opinia mea, este tocmai lipsa turiștilor. Pe durata verii, sunt milioane pe coasta dalmată, însă rareori vezi câte un tudinac (echivalentul pentru gringo, în sârbo-croată) în pantaloni scurți, cu nasul roșu și camera foto bălăbănind peste tricoul pătat de transpirație. O, la naiba, încă unul căruia i s-a defectat GPS-ul, îți vine să zici, compătimitor. 

Nu m-am mirat că Pazin s-a ridicat la nivelul așteptărilor, chiar dacă eram nițel plictisit de multele orășele minunate din Istria (și cam înfometat, după cum ați observat). Era un pic ca la Louvre, prea multe chestii faine, nimic nelalocul său, niciun pet pe jos. Să fim serioși, dacă Abisul ar fi fost în România, să zicem la Câmpeni (nu am nimic cu locuitorii de acolo, se înțelege), ar fi fost de mult înfundat cu gunoaie și pisici înecate. Erau prezente minunate clădiri vechi, cu tencuiala colorată scorojită, străzi întortocheate și chiar o biserică pe o înălțime. 

Singurii turiști erau evident cunoscătorii lui Jules Verne și amatorii de tiroliană. O familie de francezi cu un accent sudic enervant. O altă familie, mai mare, de ruși, cam bădărani. După ce au plecat ei, s-a făcut brusc liniște.

Așa că, mi-am mâncat pastele și am plecat.

Munţii Metaliferi - la pas printre vulcani

Toate imaginile care apar în acest articol îmi aparţin. Ele sunt proprietatea mea, însă nu una intelectuală, dictată de reglementările Google. Oricine le poate folosi fără probleme, însă ele vor rămâne mereu ale mele. Fotografiile din articol sunt mai mult decât o sumă de kiloocteţi, sunt parte a memoriei mele, a începutului călătoriilor mele. A începutului Marii Călătorii. Ele sunt proprietatea mea spirituală.

Am copilărit în Munţii Metaliferi şi asta mi-a ''programat'' o serie de valori fundamentale, cum ar fi respectul pentru natură şi pentru ceea ce ar trebui să fie o civilizaţie care stăpâneşte o planetă întreagă: simplitate, adevăr, toleranţă şi progres bazat pe munca tuturor. Faptul că în realitate lucrurile stau niţel altlfel, este o altă poveste.

În urmă cu milioane de ani, din adâncurile unei mări puţin adânci se ridicau zeci de vulcani, ale căror resturi sunt perfect vizibile şi astăzi. Geologia este extrem de spectaculoasă, însă rareori turiştii se îndepărtează de drumurile europene, pentru incursiuni în această lume aparte. Timpul însă nu a stat, iar din venerabilii vulcani nu au mai rămas decât resturi, însă uneori paşii se împleticesc peste pietre, care în realitate sunt bucăţi de lavă ce s-au consolidat în ape marine, amestecate cu gresii provenite din nisipurile aceleiaşi perioade şi cu calcare, mărturii ale unor corali care au murit acum douăzeci de milioane de ani.

Silueta aparte a Bulzului atrage privirile celor care se abat de la şoseaua intens circulată dintre Deva şi Brad, sfârşind în ''fundătura'' de la Hărţăgani. Mereu am fost fascinat de această protuberanţă ce reprezintă un spin dacitic, adică restul unui vulcan ce a explodat în urmă cu circa douăzeci de milioane de ani. Chiar dacă sunt puţini localnici care îi cunosc originea, locul a fost dintotdeauna un catalizator al miturilor şi credinţelor cu sâmbure păgân. Într-un alt articol, vă voi prezenta câteva dintre acestea, legende cu apariţii şi dispariţii, locuri rele şi vâlve. Din păcate, majoritatea acestora s-au pierdut în ultimii ani, cei care le cunoşteau au început o altă Călătorie, iar noua generaţie nu mai este interesată de ele.

Poate cea mai bună modalitea de a înţelege sursa bătrânelor legende, a superstiţiilor şi credinţelor unui loc, este să te opreşti şi să te întinzi în iarbă, la umbra unui tei solitar şi să asculţi. Să asculţi miile de insecte care mişună în jurul tău, foşnetul frunzelor de deasupra ta, larma păsăretului ce populează crângurile din apropiere, bătăile inimii proprii. Este posibil să auzi sunete care nu credeai că există până atunci, precum trosnetul gramineelor în pârg sau ţambalul vreunei ciocănitoare încăpăţânate.

Fii însă precaut, e periculos! Dacă eşti un exemplar perfect lucid al speciei umane, există riscul real de a auzi şoapta unui gând care recunoaşte că aceasta este Viaţa şi nu existenţa circadiană fetidă dintr-un cubicul de beton tapiţat cu ecrane mincinoase.

Munţii Metaliferi sunt împânziţi de mii de kilometri de drumuri şi poteci, majoritatea vechi de sute sau mii de ani. Cu secole înainte de sosirea în această regiune a legiunilor romane, triburile misterioase ale agatârşilor, dezvoltaseră o reţea semnificativă de rute de transport a aurului exploatat atât din nisipurile aurifere ale râurilor cât şi din mine. Răscrucile îndeosebi, sunt privite şi acum ca locuri în care se canalizează energii neştiute şi nu întotdeauna benigne, ce sunt disipate de numerosele cruci ce le marchează, unele vechi de câteva sute de ani, pe care cu greu mai pot fi citite inscripţii în alfabetul chirilic. În esenţă însă, exact ca în viaţă, majoritatea drumurilor conduc către alte drumuri.

Mai mult de două milenii, oamenii au cotrobăit prin măruntaiele Munţilor Metaliferi în căutare de aur. Numai sub culmea din această imagine sunt kilometri întregi de galerii, abandonate de sute de ani. Din motive diverse, minele din zona Brad au fost cu toate închise. Nu este însă miner care a lucrat în bezna din adâncurile stratovulcanului Barza, care să nu îţi repete următorul lucru: aur încă există, şi nu puţin... Să nu uităm că aurul din Munţii Metaliferi a permis Imperiului Roman să atingă apogeul extinderii şi măreţie sale.

Lavă solidificată pe fundul mării (Pillow lava)

În adâncurile clocotinde ale mării de acum douăzeci de milioane de ani, au fost plămădite tipuri variate de vulcani. Dacă am putea călători înapoi în timp către acea perioadă geologică, priveliştile ar fi copleşitoare. Zeci insule fumegând alene timp de mii de ani, cratere năruite, inele de bazalt înconjurate de recifuri protectoare, devastarea geologică brută a unui tsunami născut în minutele de zbuciumare tectonică ale unui con ce exploda. Viaţa care mişuna imperturbabilă de la o insulă la alta.

Conurile Cetraşului

Platouri vulcanice



De oriunde te-ai afla, cupola impunătoare a Muntelui Vulcan domină orizontul

Italia, in su

Puţină lume poate înţelege euforia sosirii, pe mare, într-o ţară necunoscută. Sentimentele care mă invadează, de fiecare dată când debarc pe un ţărm nou, sunt primare. Simţurile sunt asaltate de stimuli noi, o limbă nouă, obiceiuri nemaiîntâlnite, arome subtile, arhitectura diferită, sunete cu care urechea nu este obişnuită. Există puţin din Columb sau din navigatorii polinezieni, la fiecare debarcare. Există un firav zâmbet victorios la fiecare prim pas pe un nou pământ.

La aceste lucruri mă gândeam, întins pe izolirul aşternut pe podeaua de oţel a ferryboatului al cărui provă taia valurile ce reflectau aidoma cerul înstelat. Cu excepţia mea, a unei găşti zgomotoase de tineri britanici şi a două fete din Balcani, clasa Deck era pustie. La scurt timp după îmbarcarea din portul, insular şi el, Kerkyra, toată lumea îşi întinsese salteluţa pe jos şi moţăia în sacul de dormit. Chiar dacă existau suficiente fotolii, o minte perversă montase cotiere fixe la fiecare, ca să împiedice pasagerii să se lungească pe ele.

Urcasem la bordul uriaşei nave în tricouri şi pantaloni scurţi, doar pentru a ne veni de hac aerul condiţionat. Lăsasem în Corfu cele treizeci de grade, pentru a plonja în cele optsprezece din cabină. Asta nu a făcut decât să ne grăbească retragerea prudentă în sacii de dormit.

A doua zi dimineaţă, uriaşul vapor filează coasta colbuită a Italiei. Zecile de aşezări imaculate dau impresia unor zone în care a nisns, în ciuda celor patruzeci de grade din aer. Ferryboatul face câteva rondouri şi acostează în Bari, cu o frumoasă întârziere greco-latină. Alesesem această cursă pentru legătura feroviară directă cu Roma. Siteul Trenitalia, consultat într-un Internet Caffe din portul Gouvia, îmi confirmase existenţa unui Eurostar pentru aceeaşi după-masă. Planul era să strabat întreaga Italie, de la Sud la Nord, cu escale de o zi în Bari, cinci în Roma şi trei în Torino.

Debarcarea este palpitantă, exact cum se cuvine unei debarcări. Toată lumea porneşte în direcţia porţii de îmbarcare/debarcare de la prova, adică în direcţia opusă, întrucât căpitanul hotărâse să acosteze cu pupa. Mulţimea se strecoară, bombănind în nenumărate limbi, prin cala unde aşteaptă să debarce zeci de automobile, camioane şi autocare. Un TIR înmatriculat la Bucureşti ambalează inutil motorul, transformând o porţiune aglomerată a calei într-un soi de Auschwitz, apoi se năpusteşte către ieşire, într-un potop de blesteme multilingve.

La primul pas pe rampa de debarcare, o căldură năucitoare mă loveşte în moalele capului. Blestem şi eu aerul condiţionat grec şi îmi pun pălăria şi ochelarii de Soare. De o parte şi de alta a rampei, stau poliţişti de frontieră italieni, întovărăşiţi de câţiva câini care gâfâie cu limbile scoase, privind circumspecţi masa de oameni care coboară. Din când în când, poliţiştii de frontieră fac un pas în faţă, iar bagajele unui pasager nefericit sunt răscolite şi amuşinate de echipa umano-canină. Evident, familia de ruşi nu scapă nici la debarcare. La fel de evident, nimeni nu se leagă de mine.

Zona ferry a portului Bari este acum dominată de nava cu pavilion cipriot care m-a adus pe mine. Pe lângă ea, câteva ferryboaturi albaneze decrepite par nişte pigmei. Nu am idee încotro mă îndrept. Ştiu doar că trebuie, într-un final, să ajung la gară. Din moment ce portul este în estul oraşului, pare logic a o lua în direcţia opusă.

Regula numărul unu atunci când eşti împresurat de rechini, şoferi de taxi şi alte persoane dubioase, este să afişezi îndredere şi să dai impresia că ştii precis unde te afli şi ce ai de făcut. Dacă pari debusolat şi copleşit de locul în care abia ai păşit, eşti o victimă sigură. Astfel că am ales la întâmplare o străduţă şi am trecut printre numeroşii şoferi de taxi şi vânzători de nuştiuşinuvreausăştiuce din port, cu morga unuia care trece zilnic pe acolo. Norocul ţine cu cei temerari, întrucât la capătul străduţei mă opresc în faţa unui birou turistic de unde primesc o splendidă hartă gratuită a oraşului.

Eram pentru întâia oară în Italia, iar Bari este un clişeu italian. Italia se dovedeşte a fi exact aşa cum mă aşteptam să fie. Scutere sparg liniştea dimineţii pe străduţele înguste străjuite de clădiri seculare. Un bătrân spală caldarâmul deja încins în faţa unei catedrale. Un castel cu ziduri groase păzeşte încă ţărmul. Cicade sâcâitoare ţârâie din palmieri stufoşi. Două vecine sporovăiesc de la balcoane deasupra capetelor trecătorilor. Un stol de porumbei îşi ostoiesc setea la capătul unui furtun din care se scurge o apă călduţă la rădăcinile palmierilor. Mă simt din nou copleşit de lirismul mediteranean. Un gând straniu nu-mi dă pace: de ce oare mă simt mereu acasă, în preajma Mediteranei?


Aştept Eurostarul pentru Roma, în compania unei familii americane. Vin alţi câţiva americani: Great news, there's a McDonald's nearby, and has air conditioned! Zâmbesc, dar tot ce îmi cumpăr din acest oraş atât de fierbinte, vor fi doar câteva cărţi poştale, ce vor fi adăugate colecţiei personale.

Soseşte Eurostarul. O imagine desprinsă din cărţile SF ale copilăriei. Înăuntru, mult mai puţin romantic. Spaţiul este minimal, iar aglomeraţia surprinzătoare. Plecăm, pardon, decolăm. Toaletele High-tech refluează după o oră. Viteza este incredibilă pentru un obişnuit al CFR-ului. O bună parte a Italiei se scurge prin faţa ochilor măriţi. Lângă mine, un pensionar italian ce seamănă fragrant cu Al Bano, desenează ceva de neînţeles într-un carneţel.

Ocolim Vezuviul, trecem pe sub apeducte vechi de mii de ani, prin sate şi orăşele umbrite de thuja ce seamănă cu nişte lumânări uriaşe verzi. Eurostarul soseşte în gara Roma Termini cu o întârziere nebăgată în seamă de o jumătate de oră. Voi rămâne în Roma până la sfârşitul săptămânii, fiind găzduit, îndrumat şi hrănit de un amic.

Roma este un melanj de istorie, haos latin şi vizitatori. Spre suprinderea tuturor, nu mă îndrept direct către Columna lui Traian, ci către Vatican. Ora şapte, dimineaţa, la intrarea Muzeului Vaticanului este o coadă imensă. Sunt liniştit de ungurii din faţa mea, coada la care m-am aşezat atât de devreme este cu adevărat nesemnificativă. Sunt îndemnat să revin la ora zece, dacă vreau să văd adevărata sa proporţie, lucru pe care îl declin elegant. Câţiva ceylonezi vând diverse suveniruri care înăuntru sunt de cinci ori mai scumpe. Un nigerian vinde umbrele. Privesc spre cer, dar nu zăresc niciun colţ de nor.

Coada se lungeşte cu fiecare minut, îndărătul meu, şi în curând, uşile se deschid. Coada se despică, grupurile oragnizate sau pseudo-organizate, separându-se de vizitatorii individuali. Ajung incredibil de rapid la intrare. Refuz să ader la vreun grup şi sunt expediat înapoi la coada mea, de unde intru la fel de uşor ca acestea. Bagajul îmi este scanat, iar una dintre gărzi îmi confiscă trepiedul camerei foto. Adio imagini de calitate!


Sunt impresionat de numărul vizitatorilor şi mai ales de faptul că nicăieri nu se formează blocaje. Totul funcţionază impecabil, ... elveţian. Refuz din nou orice fel de ghid şi pentru următoarele opt ore mă înfund în ungherele celui mai mic stat din lume. Muzeul Vaticanului este greu de descris în cuvinte. Poate verbul acordare, ar putea defini cel mai bine acest spaţiu. Ca vizitator, eşti acordat la o sursă incredibilă de cultură, bogăţie, putere şi spiritualitate. Este singurul loc din lume în care le găseşti pe toate în cantitate maximă, în raport invers cu suprafaţa Statului Papal.


Într-o grădină interioară, mă odihnesc înainte de a intra în Capela Sixtină. Locul mă dezamăgeşte. Surprinzător de îngust, de mic şi de aglomerat, fără posibilitatea de a te opri pentru a admira picturile lui Rafael. De asemenea, este singurul loc din Vatican, unde este interzisă fotografierea.

La subsol, un restaurant-autoservire şi o cofetărie sunt spaţiile cele mai vânate de turiştii obosiţi. Când părăsesc muzeul, este demult trecut de prânz. La intrarea în bazilica San Pietro, un fascicul divin de lumină îmi călăuzeşte paşii către mormântul Sf. Petru. În piaţa San Pietro, sute de turişti zac la umbra coloanelor, copleşiţi de căldură şi oboseală. Hotărăsc să-mi recuperez trepiedul şi îmi aduc aminte de avertismentul ungurilor. Din fericire, doar câţiva vizitatori întârziaţi, la poartă, muzeul se închide în curând. Toţi îşi fac umbră cu umbrelele nigerianului.

Ghidat de credinciosul Lonely Planet, paşii mă poartă către Tibru, Castel Santangelo şi mai departe. Picioarele sunt într-o stare de amorţeală comandată de frenezia descoperirii. Iată că ajung la Foro Traiani şi la Columna lui Traian, apoi mai departe, la Coloseum. Întins pe iarba ce se hrăneşte dintr-un pământ pe care au păşit sute de împăraţi, milioane de sclavi şi armate fără număr, mă hrănesc şi eu cu fericirea momentului.

Înserarea parcă atrage şi mai multă lume pe străzi. Descopăr, ajutat de amicul meu, care mi se alătură la sfârşitul zilei de muncă, fântânile cu apă rece adusă de-a lungul apeductelor romane, mă bucur de aglomeraţia paşnică în timp ce ascult un necunoscut cântând la chitară pe treptele din Piazza din Spagna, înghit pe nerăsuflate o pizza lângă atelierul faimosului Bartolucci, caut o explicaţie pentru gaura nelalocul său din creştetul cupolei Panteonului, plonjez în aglomeraţia kitsch din jurul Fontana di Trevi, adică fac îndeobşte ceea ce trebuie făcut în Roma: devin un pic roman.


O zi întreagă a fost consumată printr-o plimbăre de-a lungul Via Appia, continuată cu o nouă incursiune în zonele mai turistice din centrul Romei. Pe Via Appia timpul stă de două milenii. Interzicerea construcţiilor moderne de orice fel a dus la păstrarea unui colţ din vechea zonă suburbană a Romei. La intrarea în catacombele de la San Calisto, ghidul ne întreabă de unde suntem, apoi exclamă, referindu-se la originea noastră comună: lo stesso! În adâncul Pământului, aerul este răcoros şi miroase a vechi, a piatră prăfuită şi a întuneric. Osemintele au fost mutate de mult, iar ghidul ne asigură că în ciuda legendelor, catacombele romane nu comunică între ele, nu străbat adâncurile oraşului, şi în general nu au nimic de-a face cu filmele şi cărţile de aventuri.

Din Circo Massimo nu a mai rămas decât o adâncitură, în schimb Termele lui Caracalla continuă să fie impresionante şi după două mii de ani. Dacă treptele din Piazza di Spagna ar putea vorbi, mă gândesc, odihnindu-mi picioarele obosite, sub lumina difuză a înserării. Râsete, muzică şi claxoane se scurg prin mine, în timp ce mă relaxez pe piatra călduţă pe care au lenevit ca mine sute de poeţi şi scriitori europeni.


Luând trenul suburban spre Marea Tireniană, constat că e plin de români. La fel ca şi staţiunile de la vărsarea Tibrului. Îmi primesc o înjurătură în cea mai dulce limbă română de la o tânără însoţită de doi bărbaţi, probabil tot români. Singura vină a a mamei mele era faptul că fiul său coexista în acel moment, cu respectiva individă, sub un Soare torid de iulie, pe un trotuar incins, de-a lungul celui mai insipid litoral posibil. Îmi aduc aminte de ţigăncile care cerşeau în faţa Vaticanului şi hotărăsc subit să revin printre celelalte naţii de turişti din Roma, cât mai departe de inflaţia de conaţionali.

Îmi petrec seara în Piaţa Trevi, mai precis într-o minunată librărie din apropiere, de unde mă aprovizionez cu literatură şi cărţi poştale. De data asta nu mă mai pot amuza nici grupurile de turişti japonezi, împovăraţi cu teleobiective prin care privesc lumea şi încolonaţi ca în armata imperială în spatele ghidului. Mâine plec din Roma.

Plecarea mea din capitala italiană a coincis cu o grevă generală. În gara Roma Termini se formaseră cozi mai lungi decât cea de la Vatican. După o oră şi jumătate de aşteptat, am reuşit să cumpăr un bilet spre Torino, la singurul tren al zilei.

Trenul a gonit spre nord o bună parte din zi, lăsându-mă să savurez splendidele peisaje ligure. În gara Torino Porta Nova, îmi cumpăr o hartă şi aştept un autobuz ce nu soseşte, către partea de est, unde se afla singurul camping din oraş, ascuns între parcurile şi reşedinţele ce acoperă dealurile dincolo de Po. Un bătrân mă atenţionează să nu-mi las nesupravegheat rucsacul: ci sono rubattori rumeni!


În cele din urmă, hotărăsc să ajung pe jos la Vila del Rey, pe domeniul căreia se afla campingul unde urma să petrec două nopţi. La capătul zilei, sosesc extenuat, cu spatele torturat de greutatea zecilor de cărţi pe care le cumpărasem din Grecia, Italia şi Vatican. Peste noapte, s-a lăsat un frig neobişnuit pentru cineva care nu mai îmbrăcase de două săptămâni altceva în afara tricourilor şi pantalonilor scurţi.

Torino s-a dovedit a fi un oraş suprinzător, diferit de cele din centrul şi mai ales sudul Italiei. Am remarcat, de asemenea, că şi oamenii sunt niţel altfel, probabil puţin mai distanţi şi mai ordonaţi decât cei din sud. Mie însă gândul îmi zbura din Piemont, căci a doua zi trebuia să ple spre ţară. Cobor ingandurat spre Po. Ştiu că mă aştepta un drum de rahat cu Atlassibul. Toate drumurile îndărăt sunt de rahat. Ştiu însă că voi reveni curând in Italia. Şi am făcut-o în fiecare an de atunci încoace.

Corfu - Insular pentru o săptămână

Am călătorit către Insula Kerkyra sau Corfu cum o ştie îndeobşte toată lumea, în urmă cu două veri. În acea vacanţă am ales să parcurg următorul traseu: Petroşani - Bucureşti - Salonic - Igumeniţa - Kerkyra - Bari - Roma - Torino - Petroşani. La mijloc era o mai veche dorinţă de a petrece câteva zile pe o insulă, inspirată de pasiunea mea pentru mare şi navigaţie. Desigur, am călătorit pe cont propriu, fără niciun plan concret, aşa cum fac de obicei, făcând în prealabil doar o schiţă sumară a traseului şi un deviz estimativ. M-am folosit cu vârf şi îndesat de ghidul Lonely Planet - Mediterranean Europe.

Cu o zi înainte de plecare am luat biletul de la agenţia CFR din Petroşani şi mi-am împachetat strictul necesar. Desigur, în acea noapte nu am dormit cuprins de febra unei noi plecări. Normal, toată lumea m-a compătimit pentru că plecam din nou la drum singur. De asemenea, mi s-au făcut clasicele previziuni sumbre legate de faptul că nu alesesem o agenţie de turism pentru excursia mea.

În seara următoare, am luat trenul până la Bucureşti, fiind nevoit să aştept până la prânz pe peronul Gării de Nord, trenul Bucureşti - Salonic. Vagonul cuşetă era aproape gol, eu fiind vecin de compartiment cu doi pensionari din Cluj extrem de speriaţi de gândul că vor trece prin Bulgaria. În ciuda asigurărilor mele, cei doi au rămas neliniştiţi întreaga călătorie.

Drumul prin Bulgaria este deosebit de pitoresc, însă aşa cum mă aşteptam, trenul a început curând să acumuleze o întârziere de câteva ore. Spre groaza pensionarilor clujeni, într-una din opririle neprogramate într-o gară din Munţii Balcani, am profitat pentru a coborî să cumpăr apă minerală şi dulciuri bulgăreşti.

Restul drumului l-am petrecut dormind, răpus de o puternică durere de cap, astfel că am ratat oprirea consistentă din Sofia. M-am trezit înainte de Kulata, boscorodit de vameşii bulgari. Când mi-am aruncat ochii pe fereastră, mi-am dat seama că ajunsesem în Europa Mediteraneană, zărind livezile de măslini. Trenul fiind oprit, înăuntru se strecura ţârâitul cicadelor. Dintr-un alt compartiment, un cuplu de studenţi basarabeni coborâse geamul şi îşi strigase entuziasmul într-un Hellaaas! asurzitor care probabil a fost auzit până la Salonic.


Am ajuns la Salonic cu vreo două ore întârziere. Mi-am aruncat în spinare cei doi rucsaci şi m-am îndreptat spre Marea Egee. Nu aveam nicio hartă, însă instinctul mi-a călăuzit ca de obicei paşii prin oraşul care abia făcea ochi. Am vizitat Turnul Alb şi am admirat fascinat golful tăcut.

Ştiam că trebuia să ajung la staţia de autobuz KTEL Makedonia, pentru a lua autocarul spre Igumeniţa, în vestul Greciei. Problema era că aveam la dispoziţie doar o schiţă a centrului oraşului în ghidul LP, pe care o săgeată îndreptată spre vest indica direcţia de urmat către staţia incriminată. Mi-am zis că nu poate fi prea departe, şi nereuşind să mă înţeleg cu nimeni asupra posibilităţii de a cumpăra un bilet pentru transportul în comun, am luat-o la picior în direcţia săgeţii din ghid. Evident, am mărşăluit câteva ore într-acolo, ajungând cu tălpile tocite şi umerii îndoiţi de greutatea rucsacilor.

Am ajuns tocmai la timp pentru a lua singurul autocar direct Salonic - Igumeniţa, având doar câteva minute la dispoziţie pentru cea mai bună îngheţată pe care am mâncat-o vreodată. Am rămas surprins de faptul că domnişoara de la ghişeu m-a pus să-i spun numele pe litere pentru a-l trece pe biletul de 34 EU. T-R-I-F. Doriţi şi numărul de telefon?


Drumul către Marea Ionică se suprapune în mare peste o autostradă în construcţie, ale cărei lucrări de artă m-au uimit, la fel ca şi peisajele splendide din Munţii Pindului. Am ajuns după-masa în Igumeniţa, o rampă de lansare către Insulele Ionice. Un uriaş ferryboat pustiu m-a debarcat împreună cu alţi trei pasageri după un drum plăcut de vreo oră, în Kerkyra (Corfu Town).


Insula m-a primit ospitalieră, fără obişnuiţii rechini care pândesc de regulă prin porturi, gări şi autogări unde debarcă turiştii străini. Însă ca un deja-vu, am fost nevoit din nou să o iau la picior de-a lungul şoselei, întrucât reţeaua de autobuze locale avea un traseu şi orar de circulaţie enigmatice.

Se întunecase deja, când m-am oprit în faţa unei pescării, rupt de oboseală, pentru a-mi verifica direcţia. Un bec chior se legăna în briza mării la capătul unei scânduri, în mijlocul unui nor de ţânţari. Destinaţia mea era campingul Dyonissus, astfel că am întrebat câte ore îmi mai rămăseseră din acest antrenament pentru înrolarea în Legiunea Străină. Un bărbat s-a desprins de pe un scaun putred şi s-a oferit să îmi arate drumul. Am urcat într-o dubiţă mirosind puternic a peşte, înfundându-mă în întuneric cu un om care putea la fel de bine să îmi vrea conţinutul portofelului. Acel grec însă m-a dus până în faţa recepţiei campingului meu, deşi a recunoscut că nu era în drumul lui. Mi-a urat bun venit în Corfu, apoi s-a pierdut pentru totdeauna în întuneric. Iată ceva ce nicio agenţie de turism nu îmi putea oferi!


Am petrecut o săptămână minunată, singur în prima mea insulă. În următoarele zile am căpătat o oarecare faimă printre turiştii din camping, ca fiind singurul dintre toţi care a mers pe jos până în Kerkyra şi înapoi (vreo 20 km), pe o căldură sufocantă. Motivul meu era că voiam să văd cât mai mult din această insulă splendidă, însă bruma mea de celebritate mi-a fost spulberată de un pensionar german care a sosit în camping traversând pe jos întreaga insulă, de la nord la sud. Tot el mi-a lămurit enigma autobuzelor din Corfu, de care altfel am şi profitat.


Am profitat şi de magnifica bucătărie grecească, fapt care mi-a atras o goană disperată prin Kerkyra în direcţia celei mai apropiate toalete. Nu m-a mirat nici faptul că singurul gipan pe care l-am văzut pe insulă avea numere de Prahova. Mi-am făcut un obicei de a-mi petrece serile într-un golf minuscul ascuns de vegetaţie, în care coborai pe o scară secretă din creştetul unei faleze permanent umbrite.


Într-una din seri, vânătorul pe peisaje ce sunt, sprijinea peretele de piatră al unui dig, urmărind doi pescari care reparau o barcă. În apropierea ţărmului, un scurt drumeag pe dig ducea la poarta unei biserici de pe o insuliţă puţin mai mare decât ea. O procesiune nupţială se scurgea tăcută către maşinile din parcare. Părul miresei contrasta cu vălul alb şi trena dusă de două fetiţe cu chipuri angelice. Totul pe fundalul unui apus de Soare lichid care se revărsa în golful ale cărui ape parcă fuseseră împietrite de frumuseţea miresei.


În zilele următoare am călătorit la Kassiopi, în nordul insulei. Am fost într-atât de fermecat de frumuseţea locurilor, întrucât a trebuit să-mi cumpăr o a doua pereche de ochelari şi tub de scuba, întrucât pe prima am uitat-o pe o stâncă deasupra celor mai cristaline ape pe care le-am văzut vreodată. De asemenea, am făcut o plimbare cu barca la Paleokastriţa, de fapt mai mult un zbor deasupra unui acvariu incredibil.

Din Kerkyra, călătoria mea a continuat în Italia. La una dintre agenţiile din Kerkyra, o doamnă băţoasă a refuzat să îmi vândă bilet de ferryboat către Bari fără paşaport, întrucât nu credea că România este membră a UE, deci cetăţenii săi nu au nevoie de paşaport pentru a călători aiurea prin Bătrânul Continent. Mister, I can't sell you a ticket without a passport! M-am întors la camping şi mi-am recuperat paşaportul, apoi m-am întors în Kerkyra la altă agenţie, de unde am cumpărat un bilet niţel mai ieftin.

Noaptea în port, ferryboatul cipriot a sosit cu o oră întârziere, sub un incredibil de înstelat cer. Abia când s-a apropiat am văzut că avea alt nume decât cel trecut pe bilet. Why? a întrebat însoţitoarea de bord la controlul biletelor. I have no idea, am replicat, apoi m-am alăturat bandei de tineri englezi care urca în uriaşa navă. Lângă noi, unei familii de ruşi li se fac praf bagajele de către vameşi. Iată un avantaj al faptului de a fi membru UE. Abia mai târziu, întins pe izolir pe podeaua de metal a clasei Deck, mi-am dat seama că simpatia era reciprocă. Nici insula nu dorea ca eu să plec atât de devreme.

Paris - Derriere le miroir

Pentru a scrie despre Paris, s-au tăiat păduri întregi. Numai în spaţiul blogurilor româneşti există zeci, dacă nu sute de ghiduri şi note de călătorie cu acelaşi subiect. Acesta nu este unul dintre ele. Este o simplă călătorie culturală, făcută iarna trecută împreună soţia, împlinindu-ne astfel dorinţa de a petrece Sărbătorile de Iarnă în Oraşul Luminilor. Întrucât există o maximă varietate de informaţii turistice şi o inflaţie a paginilor de Internet despre Paris şi voiaje pariziene, îmi rezerv dreptul de a fi laconic.

Am ajuns la Paris după o călătorie inconfortabilă de 40 de ore cu Atlassibul, prin Ungaria, Austria, Germania şi NE-ul Franţei. Majoritatea călătorilor, muncitori români, însă atmosfera de la bord a fost net diferită de a autocarelor de pe rutele spre/dinspre Italia. Tocmai pentru a accentua acest lucru, pe scaunul din faţa noastră, călătoreau clandestin către Oraşul Iubirii o mie de păduchi în capul unei tinere ţigănci .

Dimineaţa devreme, primul lucru frapant a fost decenţa iluminării oraşului. Dacă de acasă mă aşteptam la cacofonie de lumini - doar eram în Oraşul Luminilor, la ora 4 dimineaţa, în afara iluminatului public, totul era inchis. Pe toată perioada şederii în Paris, vremea a fost închisă, umedă şi surprinzător de rece.

Ca unul care fusese înainte la Muzeul Vaticanului, vizita la Versailles şi Louvre, nu m-a lăsat cu gura căscată. Exuberanţa opulenţei, a aurului şi mobilierului pe care se tolăniseră acum sute de ani nenumăraţi ludovici şi mazarini nu sunt capete de listă în agenda mea cu chestii de dat pe spate. Desigur, eu sunt un personaj atipic.

O deosebită excepţie o reprezintă Grădinile Versailles, însă în toiul iernii ai nevoie de imaginaţie pentru a le vedea în adevărata splendoare din timpul verii. Una peste alta, oricine ajunge la Paris, nu poate rata Versailles. Soarta multor popoare a fost discutată aici, inclusiv a noastră.

Sala Oglinzilor

Malul Senei, Ile de France

Delicatesă franţuzească

Probabil cel mai ciudat colţ al Parisului este cartierul La Defense, supranumit Manhattanul Franţei. Chiar dacă vii pregătit pentru întâlnirea cu zgârie-norii parizieni, e foarte probabil să vă impresioneze, ca pe mine, dimensiunile faimosului Arc, în fapt o clădire de birouri futuristă. Majoritatea companiilor bancare şi energetice ale Franţei îşi au sediile în La Defense.

Probabil al doilea loc în care se duc turiştii la Paris este Louvre (primul pe care îl bifează fiind evident Turnul Eifel). În opinia mea este un muzeu splendid, însă în privinţa obiectivelor spre care se duc cu toţii aţă, eu am alte gusturi.

Cu siguranţă recunoaşteţi această sală din filmul Codul lui Da Vinci. Aici se afla opere de valoare mondială aparţinând celor mai mari artişti din istorie: de la Da Vinci, la Delacroix şi Gericault.

Un lucru este sigur, am fost dezamăgit de obiectivul principal din această sală: Mona Lisa. Poate mă lămureşte şi pe mine cineva care e faza cu tabloul acesta. Nu, lăsaţi-l deoparte pe Dan Brown! Însă între dramatismul incredibil din Pluta Meduzei, aflată în sala vecină şi zâmbetul arogant al italiencei, eu nu o aleg pe aceasta. Şi nu ar fi singurul exemplu. Am mai spus, sunt un personaj atipic.


La sfârşitul unei zile în care am descoperit minunile Parisului, ultimul lucru la care m-am aşteptat să îl găsesc pe Champs Elisees. a fost noroiul. Un strat fin de pământ, amestecat cu zăpadă topită, frământat de picioarele a zeci de mii de trecători. Suficient cât să transforme plimbarea pe cel mai celebru bulevard din lume, într-un soi de escapadă rurală. Zeci de magazine pentru milionari de o parte şi de alta a trotuarelor mânjite cu noroi. Ce-o fi mâine.. am rânjit neştiutor. A doua zi totul era spălat impecabil, curăţat temeinic şi mirosind a detergent industrial. Singurele la fel erau ţigăncile românce cerşind şi preţurile fabuloase din vitrine.
Notre Dame e unul dintre puţinele obiective gratuite din Paris. Are chiar şi un cocoşat; m-a apostrofat că filmez în timpul slujbei. Nu m-am putut abţine, atmosfera corului care acompania o cântăreaţă de operă nu poate fi descrisă în cuvinte.

Partea mea favorită a Parisului este Montmartre. Sacre Coeur este cu siguranţă coroana de pe creştetul colinei. Pentru câţiva euro am făcut ascensiunea vieţii: o scară totodată gaură ascendentă de şarpe m-a condus în cupola catedralei. O experienţă interesantă pentru o persoană căreia îi este teamă de înălţimi.

Podul Alexandre şi Palais de Glace

Turnul Eifel

Musee d'Orsay

La Musee d'Orsay se află marea majoritatea a tablourilor ale căror reproduceri le vedeam la orele de istorie a artei din liceu. Pentru mine a fost un festin, mai ales colecţia Van Gogh şi Gaugain.


În concluzie, ce se găseşte în spatele oglinzii? Ce rămâne dacă dai jos poleiala? Eu nu am fost deloc suprins să descopăr că în spate se află chiar Parisul. Pentru că în Franţa lucrurile sunt chiar aşa cum se povesteşte că ar fi, iar Parisul este cea mai bună exemplificare. Spre deosebite de numeroase obiective ale lumii, aceasta este autentică, făurită timp de nenumărate secole, iar cine nu a fost niciodată la Paris, nu poate spune că a călătorit cu adevărat.