Italia, in su


Puţină lume poate înţelege euforia sosirii, pe mare, într-o ţară necunoscută. Sentimentele care mă invadează, de fiecare dată când debarc pe un ţărm nou, sunt primare. Simţurile sunt asaltate de stimuli noi, o limbă nouă, obiceiuri nemaiîntâlnite, arome subtile, arhitectura diferită, sunete cu care urechea nu este obişnuită. Există puţin din Columb sau din navigatorii polinezieni, la fiecare debarcare. Există un firav zâmbet victorios la fiecare prim pas pe un nou pământ.



La aceste lucruri mă gândeam, întins pe izolirul aşternut pe podeaua de oţel a ferryboatului al cărui provă taia valurile ce reflectau aidoma cerul înstelat. Cu excepţia mea, a unei găşti zgomotoase de tineri britanici şi a două fete din Balcani, clasa Deck era pustie. La scurt timp după îmbarcarea din portul, insular şi el, Kerkyra, toată lumea îşi întinsese salteluţa pe jos şi moţăia în sacul de dormit. Chiar dacă existau suficiente fotolii, o minte perversă montase cotiere fixe la fiecare, ca să împiedice pasagerii să se lungească pe ele.


Urcasem la bordul uriaşei nave în tricouri şi pantaloni scurţi, doar pentru a ne veni de hac aerul condiţionat. Lăsasem în Corfu cele treizeci de grade, pentru a plonja în cele optsprezece din cabină. Asta nu a făcut decât să ne grăbească retragerea prudentă în sacii de dormit.

A doua zi dimineaţă, uriaşul vapor filează coasta colbuită a Italiei. Zecile de aşezări imaculate dau impresia unor zone în care a nisns, în ciuda celor patruzeci de grade din aer. Ferryboatul face câteva rondouri şi acostează în Bari, cu o frumoasă întârziere greco-latină. Alesesem această cursă pentru legătura feroviară directă cu Roma. Siteul Trenitalia, consultat într-un Internet Caffe din portul Gouvia, îmi confirmase existenţa unui Eurostar pentru aceeaşi după-masă. Planul era să strabat întreaga Italie, de la Sud la Nord, cu escale de o zi în Bari, cinci în Roma şi trei în Torino.

Debarcarea este palpitantă, exact cum se cuvine unei debarcări. Toată lumea porneşte în direcţia porţii de îmbarcare/debarcare de la prova, adică în direcţia opusă, întrucât căpitanul hotărâse să acosteze cu pupa. Mulţimea se strecoară, bombănind în nenumărate limbi, prin cala unde aşteaptă să debarce zeci de automobile, camioane şi autocare. Un TIR înmatriculat la Bucureşti ambalează inutil motorul, transformând o porţiune aglomerată a calei într-un soi de Auschwitz, apoi se năpusteşte către ieşire, într-un potop de blesteme multilingve.

La primul pas pe rampa de debarcare, o căldură năucitoare mă loveşte în moalele capului. Blestem şi eu aerul condiţionat grec şi îmi pun pălăria şi ochelarii de Soare. De o parte şi de alta a rampei, stau poliţişti de frontieră italieni, întovărăşiţi de câţiva câini care gâfâie cu limbile scoase, privind circumspecţi masa de oameni care coboară. Din când în când, poliţiştii de frontieră fac un pas în faţă, iar bagajele unui pasager nefericit sunt răscolite şi amuşinate de echipa umano-canină. Evident, familia de ruşi nu scapă nici la debarcare. La fel de evident, nimeni nu se leagă de mine.

Zona ferry a portului Bari este acum dominată de nava cu pavilion cipriot care m-a adus pe mine. Pe lângă ea, câteva ferryboaturi albaneze decrepite par nişte pigmei. Nu am idee încotro mă îndrept. Ştiu doar că trebuie, într-un final, să ajung la gară. Din moment ce portul este în estul oraşului, pare logic a o lua în direcţia opusă.



Regula numărul unu atunci când eşti împresurat de rechini, şoferi de taxi şi alte persoane dubioase, este să afişezi îndredere şi să dai impresia că ştii precis unde te afli şi ce ai de făcut. Dacă pari debusolat şi copleşit de locul în care abia ai păşit, eşti o victimă sigură. Astfel că am ales la întâmplare o străduţă şi am trecut printre numeroşii şoferi de taxi şi vânzători de nuştiuşinuvreausăştiuce din port, cu morga unuia care trece zilnic pe acolo. Norocul ţine cu cei temerari, întrucât la capătul străduţei mă opresc în faţa unui birou turistic de unde primesc o splendidă hartă gratuită a oraşului.



Eram pentru întâia oară în Italia, iar Bari este un clişeu italian. Italia se dovedeşte a fi exact aşa cum mă aşteptam să fie. Scutere sparg liniştea dimineţii pe străduţele înguste străjuite de clădiri seculare. Un bătrân spală caldarâmul deja încins în faţa unei catedrale. Un castel cu ziduri groase păzeşte încă ţărmul. Cicade sâcâitoare ţârâie din palmieri stufoşi. Două vecine sporovăiesc de la balcoane deasupra capetelor trecătorilor. Un stol de porumbei îşi ostoiesc setea la capătul unui furtun din care se scurge o apă călduţă la rădăcinile palmierilor. Mă simt din nou copleşit de lirismul mediteranean. Un gând straniu nu-mi dă pace: de ce oare mă simt mereu acasă, în preajma Mediteranei?


Aştept Eurostarul pentru Roma, în compania unei familii americane. Vin alţi câţiva americani: Great news, there's a McDonald's nearby, and has air conditioned! Zâmbesc, dar tot ce îmi cumpăr din acest oraş atât de fierbinte, vor fi doar câteva cărţi poştale, ce vor fi adăugate colecţiei personale.

Soseşte Eurostarul. O imagine desprinsă din cărţile SF ale copilăriei. Înăuntru, mult mai puţin romantic. Spaţiul este minimal, iar aglomeraţia surprinzătoare. Plecăm, pardon, decolăm. Toaletele High-tech refluează după o oră. Viteza este incredibilă pentru un obişnuit al CFR-ului. O bună parte a Italiei se scurge prin faţa ochilor măriţi. Lângă mine, un pensionar italian ce seamănă fragrant cu Al Bano, desenează ceva de neînţeles într-un carneţel.

Ocolim Vezuviul, trecem pe sub apeducte vechi de mii de ani, prin sate şi orăşele umbrite de thuja ce seamănă cu nişte lumânări uriaşe verzi. Eurostarul soseşte în gara Roma Termini cu o întârziere nebăgată în seamă de o jumătate de oră. Voi rămâne în Roma până la sfârşitul săptămânii, fiind găzduit, îndrumat şi hrănit de un amic.

Roma este un melanj de istorie, haos latin şi vizitatori. Spre suprinderea tuturor, nu mă îndrept direct către Columna lui Traian, ci către Vatican. Ora şapte, dimineaţa, la intrarea Muzeului Vaticanului este o coadă imensă. Sunt liniştit de ungurii din faţa mea, coada la care m-am aşezat atât de devreme este cu adevărat nesemnificativă. Sunt îndemnat să revin la ora zece, dacă vreau să văd adevărata sa proporţie, lucru pe care îl declin elegant. Câţiva ceylonezi vând diverse suveniruri care înăuntru sunt de cinci ori mai scumpe. Un nigerian vinde umbrele. Privesc spre cer, dar nu zăresc niciun colţ de nor.


Coada se lungeşte cu fiecare minut, îndărătul meu, şi în curând, uşile se deschid. Coada se despică, grupurile oragnizate sau pseudo-organizate, separându-se de vizitatorii individuali. Ajung incredibil de rapid la intrare. Refuz să ader la vreun grup şi sunt expediat înapoi la coada mea, de unde intru la fel de uşor ca acestea. Bagajul îmi este scanat, iar una dintre gărzi îmi confiscă trepiedul camerei foto. Adio imagini de calitate!


Sunt impresionat de numărul vizitatorilor şi mai ales de faptul că nicăieri nu se formează blocaje. Totul funcţionază impecabil, ... elveţian. Refuz din nou orice fel de ghid şi pentru următoarele opt ore mă înfund în ungherele celui mai mic stat din lume. Muzeul Vaticanului este greu de descris în cuvinte. Poate verbul acordare, ar putea defini cel mai bine acest spaţiu. Ca vizitator, eşti acordat la o sursă incredibilă de cultură, bogăţie, putere şi spiritualitate. Este singurul loc din lume în care le găseşti pe toate în cantitate maximă, în raport invers cu suprafaţa Statului Papal.


Într-o grădină interioară, mă odihnesc înainte de a intra în Capela Sixtină. Locul mă dezamăgeşte. Surprinzător de îngust, de mic şi de aglomerat, fără posibilitatea de a te opri pentru a admira picturile lui Rafael. De asemenea, este singurul loc din Vatican, unde este interzisă fotografierea.



La subsol, un restaurant-autoservire şi o cofetărie sunt spaţiile cele mai vânate de turiştii obosiţi. Când părăsesc muzeul, este demult trecut de prânz. La intrarea în bazilica San Pietro, un fascicul divin de lumină îmi călăuzeşte paşii către mormântul Sf. Petru. În piaţa San Pietro, sute de turişti zac la umbra coloanelor, copleşiţi de căldură şi oboseală. Hotărăsc să-mi recuperez trepiedul şi îmi aduc aminte de avertismentul ungurilor. Din fericire, doar câţiva vizitatori întârziaţi, la poartă, muzeul se închide în curând. Toţi îşi fac umbră cu umbrelele nigerianului.


Ghidat de credinciosul Lonely Planet, paşii mă poartă către Tibru, Castel Santangelo şi mai departe. Picioarele sunt într-o stare de amorţeală comandată de frenezia descoperirii. Iată că ajung la Foro Traiani şi la Columna lui Traian, apoi mai departe, la Coloseum. Întins pe iarba ce se hrăneşte dintr-un pământ pe care au păşit sute de împăraţi, milioane de sclavi şi armate fără număr, mă hrănesc şi eu cu fericirea momentului.




Înserarea parcă atrage şi mai multă lume pe străzi. Descopăr, ajutat de amicul meu, care mi se alătură la sfârşitul zilei de muncă, fântânile cu apă rece adusă de-a lungul apeductelor romane, mă bucur de aglomeraţia paşnică în timp ce ascult un necunoscut cântând la chitară pe treptele din Piazza din Spagna, înghit pe nerăsuflate o pizza lângă atelierul faimosului Bartolucci, caut o explicaţie pentru gaura nelalocul său din creştetul cupolei Panteonului, plonjez în aglomeraţia kitsch din jurul Fontana di Trevi, adică fac îndeobşte ceea ce trebuie făcut în Roma: devin un pic roman.


O zi întreagă a fost consumată printr-o plimbăre de-a lungul Via Appia, continuată cu o nouă incursiune în zonele mai turistice din centrul Romei. Pe Via Appia timpul stă de două milenii. Interzicerea construcţiilor moderne de orice fel a dus la păstrarea unui colţ din vechea zonă suburbană a Romei. La intrarea în catacombele de la San Calisto, ghidul ne întreabă de unde suntem, apoi exclamă, referindu-se la originea noastră comună: lo stesso! În adâncul Pământului, aerul este răcoros şi miroase a vechi, a piatră prăfuită şi a întuneric. Osemintele au fost mutate de mult, iar ghidul ne asigură că în ciuda legendelor, catacombele romane nu comunică între ele, nu străbat adâncurile oraşului, şi în general nu au nimic de-a face cu filmele şi cărţile de aventuri.


Din Circo Massimo nu a mai rămas decât o adâncitură, în schimb Termele lui Caracalla continuă să fie impresionante şi după două mii de ani. Dacă treptele din Piazza di Spagna ar putea vorbi, mă gândesc, odihnindu-mi picioarele obosite, sub lumina difuză a înserării. Râsete, muzică şi claxoane se scurg prin mine, în timp ce mă relaxez pe piatra călduţă pe care au lenevit ca mine sute de poeţi şi scriitori europeni.


Luând trenul suburban spre Marea Tireniană, constat că e plin de români. La fel ca şi staţiunile de la vărsarea Tibrului. Îmi primesc o înjurătură în cea mai dulce limbă română de la o tânără însoţită de doi bărbaţi, probabil tot români. Singura vină a a mamei mele era faptul că fiul său coexista în acel moment, cu respectiva individă, sub un Soare torid de iulie, pe un trotuar incins, de-a lungul celui mai insipid litoral posibil. Îmi aduc aminte de ţigăncile care cerşeau în faţa Vaticanului şi hotărăsc subit să revin printre celelalte naţii de turişti din Roma, cât mai departe de inflaţia de conaţionali.

Îmi petrec seara în Piaţa Trevi, mai precis într-o minunată librărie din apropiere, de unde mă aprovizionez cu literatură şi cărţi poştale. De data asta nu mă mai pot amuza nici grupurile de turişti japonezi, împovăraţi cu teleobiective prin care privesc lumea şi încolonaţi ca în armata imperială în spatele ghidului. Mâine plec din Roma.





Plecarea mea din capitala italiană a coincis cu o grevă generală. În gara Roma Termini se formaseră cozi mai lungi decât cea de la Vatican. După o oră şi jumătate de aşteptat, am reuşit să cumpăr un bilet spre Torino, la singurul tren al zilei.

Trenul a gonit spre nord o bună parte din zi, lăsându-mă să savurez splendidele peisaje ligure. În gara Torino Porta Nova, îmi cumpăr o hartă şi aştept un autobuz ce nu soseşte, către partea de est, unde se afla singurul camping din oraş, ascuns între parcurile şi reşedinţele ce acoperă dealurile dincolo de Po. Un bătrân mă atenţionează să nu-mi las nesupravegheat rucsacul: ci sono rubattori rumeni!


În cele din urmă, hotărăsc să ajung pe jos la Vila del Rey, pe domeniul căreia se afla campingul unde urma să petrec două nopţi. La capătul zilei, sosesc extenuat, cu spatele torturat de greutatea zecilor de cărţi pe care le cumpărasem din Grecia, Italia şi Vatican. Peste noapte, s-a lăsat un frig neobişnuit pentru cineva care nu mai îmbrăcase de două săptămâni altceva în afara tricourilor şi pantalonilor scurţi.





Torino s-a dovedit a fi un oraş suprinzător, diferit de cele din centrul şi mai ales sudul Italiei. Am remarcat, de asemenea, că şi oamenii sunt niţel altfel, probabil puţin mai distanţi şi mai ordonaţi decât cei din sud. Mie însă gândul îmi zbura din Piemont, căci a doua zi trebuia să ple spre ţară. Cobor ingandurat spre Po. Ştiu că mă aştepta un drum de rahat cu Atlassibul. Toate drumurile îndărăt sunt de rahat. Ştiu însă că voi reveni curând in Italia. Şi am făcut-o în fiecare an de atunci încoace.








3 comentarii:

  1. Frumoasa incadrare vizual-artistica a unui drum , oarecum initiatic, pe meleaguri italiene !

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc pentru aprecieri. Din orice călătorie am câte ceva de învăţat. Prin urmare, toate sunt iniţiatice, din punctul meu de vedere.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Imi place foarte mult blog-ul tau. E foarte util pentru orice pasionat de calatorie. Anyway, am impresia ca ne cunoastem de undeva. Esti cumva din Vulcan, HD?

      Ștergere