Orient Express 2004







 Orient Express 2004
 
În urmă cu patru ani orizonturile mi s-au deschis. De mic copil mi-am dorit să colind lumea pe două roţi şi pe apă. Atunci a fost momentul în care visele au început să se contureze.
În ciuda celor care cârtesc pe la colţuri, afurisita asta de ţară s-a schimbat enorm în doar câţiva ani. În afară de ţară, statutul său în Europa şi lume. Mai puţine vize, mai puţine condiţii de călătorie. Cu doar patru ani în urmă, lucrurile erau mult mai complicate.

Pentru că o infernală dorsală anticiclonică cu temperaturi în jurul a 40 grade Celsius m-a împiedicat să parcurg Balcanii în vara aceasta pe două roţi (din fericire nu a oprit trenurile, autocarele şi vapoarele, astfel că tot am ajuns acolo, şi chiar mai departe), zilele acestea a fost un bun prilej de a-mi aminti de prima aventură serioasă pe bicicletă: Petroşani - Istanbul 2004.

mircea trif 2008


Motivaţia. La inceputul unui iulie fără gust, după ce am aşteptat zadarnic ani la rînd să se întîmple de la sine ceea ce visam dintotdeauna am hotărît că acel chinez, care spusese cu cîteva milenii în urmă că drumul de un milion de li începe cu primul pas, avea dreptate. În cazul meu era vorba de un anume spirit nomadic pe care nu mi-l pot explica, deoarece toţi cei din neamul meu au fost dintotdeauna oameni la locul lor, împărţindu-şi viaţa între munca brută şi familie. Mai mult decît o nevoie, era o stare de spirit.

Mai mult decît atât, o formă de existenţă a EGO – ului, din punct de vedere al constituţiei celui ce/care sunt. Dacă este adevărat că homo sapiens şi întregul viu ce ne înconjoară nu este metempsihotic decît un stadiu intermediar către o existenţă, mereu tinzând spre absolut sau cel puţin superioară, atunci totul se explică şi toţi suntem CĂLĂTORI.

Dincolo de comoditatea de a avea o existenţă caracteristică tuturor reprezentanţilor speciei sale, omul este o creatură ciudată... Regulile evoluţioniste lucioase datorită pipăirii de către mîinile aspre ale acceptării unanime s-ar putea să ne arate aşa cum vrem noi să ne vedem în oglindă şi nu ce suntem în realitate. Dintotdeauna omul a avut o tendinţă sinucigaşă de a se îndrepta nebuneşte spre un necunoscut “where no one has gone before “. Rectific, o minoritate a speciei umane. Căutătorii. Cei pentru care siguranţa proprie este mult mai prejos de ceea ce dincolo de tărîmurile albe, negre sau sumbru notate “hic sunt leones”. Dincolo de o corolă parfumată a lumii, adorată de majoritatea oamenilor, se va afla mereu un Avallon, un Ţinut al Hiperboreenilor, o Valhalla a celor pregătiţi pentru o călătorie cu această destinaţie, întotdeauna cu un Styx ca încercare la porţi. 

Cum la nouă ani am făcut greşeala de a citi “20 000 de leghe sub mări” şi încă vreo zece alte cărţi ale gigantului Jules Verne, la zece “Deocamdată enigme...” ale lui Dan Apostol şi, fatală eroare la treisprezece, şocanta “Amintiri despre viitor” a unui elveţian neliniştit şi excentric, pe nume Erich von Daniken, toată educaţia severă ortodoxă a mamei s-a dus devreme pe apa sîmbetei. Tot ce alţii consideră bucăţi ale unei fireşti normalităţi mie se par astăzi, mai mult ca în acele seri cînd citeam la lumina unei lămpi de carbid care ghidase paşii bunicului în măruntaiele minelor de la Barza, despre ciudăţenii precum Nazca, Tihuanaco, Gizeh, Insula Paştelui sau despre evadaţi din familia astrală a unui Magellan, Schliemann, Piri Reiss sau Willis, amănunte. Avînd aceste lucruri adînc întipărite în conştiinţă, nu-i de mirare că am hotărît să-mi pun rucsacii pe bicicletă şi să mă îndrept spre Sud.

Hit the Road! Ţinta oficială era doar Bulgaria, datorită limitării bugetului la doar 300 USD, din care am cheltuit efectiv 180, şi mai ales introducerii reciproce a unui stupid sistem de vize între Romania şi Turcia, ce se anunţa inabordabil încă de pe site-ul oficial al Guvernului la fel de stupid din acea vreme (bilet d/î, voucher, asigurare, minim 500 USD de arătat la vamă, etc ). Cu toate acestea visam de mulţi ani la întîlnirea cu Orientul... Iulie a debutat însă cu o întîrziere a plăţii salariilor, aşa că după ce am aşteptat toată ziua un normal virament bancar, pentru că era luni şi călătorii adevăraţi nu pornesc marţea la drum, pe la ora 15.00 mă hotărăsc să plec spre Rm. Vîlcea pentru antrenament şi de acolo să iau trenul spre Mangalia. Asta pentru că trenurile ce pleacă vara spre litoralul romanesc nu mai au vagon de bagaje, iar firmele de transport cu autocarul au refuzat să mă ia numai dus şi cu bicicletă cu tot. Aranjarea bagajelor a durat peste o oră pentru că era prima dată cînd foloseam ruscaci adaptaţi pentru portbagajul bicicletei. Greutatea lor mi-a cam dat de gîndit dar frînele erau destul de eficiente, iar la roata spate aveam montată o potcoavă dintr-un aliaj pe bază de magneziu şi vanadiu care evita deformarea cadrului datorită frânării bruşte şi a greutăţii excesive. Eram însă pregătit pentru orice problemă ce putea surveni pe parcurs şi abordasem o morgă de parcă plecam în jurul lumii. La prima curbă însă sunt aproape de a face un crater în asfalt în faţa unor copii intrigaţi de apariţie, aşa că hotărăsc o las mai moale primii kilometri. Mă pregătesc să îmi iau la revedere de la puţinii prieteni din Petroşani.

Cum toată lumea se convinge că nu glumeam, mi se urează Drum Bun!

Apariţia mea de efect este remarcată de toată lumea de pe stradă, inclusiv de un ciclist lăudăros, pe o cursieră, care se întoarce ca să mă examineze. Nu-i place însă de mine, aşa că, declară ritos că bicicleta o să se facă praf după o sută sau mai puţini kilometri, cauciucurile o să explodeze, cablurile să se rupă, eu o să caut bucăţile rupte de lanţ înainte de Voineasa, ce să mai vorbim de Turcia, o destinaţie la fel de accesibilă ca şi Atlantida. Apoi, înainte de a pleca, necunoscutul încheie apoteotic – nici încălţămintea nu este adecvată – dar eu nu mai ascult, este o zi prea frumoasă ca să-i permit oricui să îmi facă o radiografie mie şi tenişilor mei chinezeşti, în necunoştinţă de subiect. Plec pentru că m-am săturat de snobism şi de limitarea acestor snobi care-i privesc pe ceilalţi din mansarda unui turn al prostiei. Bicicleta mea nu numai că nu a suferit nici măcar o pană de-a lungul celor 1100 km, dar m-a şi dus pînă pe malurile Bosforului, în vreme ce sfătuitorul meu şi-a continuat fabuloasele călătorii între Petroşani şi Petrila. Dar, eu ... Ies din oraş şi în scurt timp am pe ciclocomputer primul kilometru.

Peste Carpaţi. Trebuie să recunosc faptul că, din punct de vedere fizic, mă bazam doar pe condiţia dobândită de-a lungul anilor în care am parcurs la pas toţi munţii înalţi ai Romaniei şi drumurile Apusenilor pe două roţi. Ca să fiu mai explicit, în 2004 parcursesem pe bicicletă înainte de plecarea în expediţie, doi kilometri. Adică, din curtea casei, pînă la un service unde făcusem cîteva reglaje absolut necesare la un asemenea drum. De altfel, bicicleta era în perfectă stare de funcţionare, lucru care nu se mai întîmplase până atunci. Bagajele atîrnă greu şi drumul este destul de prost, astfel că înaintez încet. Intru în defileul rîului Jieţ şi în ciuda împrejurimilor agreabile, se lasă seara. Nici vorbă, să mai ajung la Obîrşia Lotrului în aceaşi zi. Pun cortul după doar 15 km, chiar pe malul apei, suficient de aproape de şosea ca să mă facă să fiu precaut. Nu de animale mă temeam Peste noapte este un frig îngozitor. Iulie ? În afara frigului, noaptea trece fără incidente deosebite dar mă trezesc abia la 10.00 şi pornesc la drum la 12.00. Doar este vacanţă !

Serpentinele spre pasul Groapa Seacă îmi vin însă de hac rapid, aşa că, mai mult pe jos ajung după cîteva ore de transpirat la 1796 m, cît măsoară acesta. Sus, un grup de bucureşteni înghesuiţi la bordul unei Dacii mă salută entuziaşti. Măcar pentru atît, a meritat efortul!

Coborârea spre cabanele Obîrşia Lotrului a stat sub semnul precauţiei. Nu eram sigur că rucsacii vor rezista la şocurile drumurilor neasfaltate, astfel că, am coborît cei şase kilometri cu maxim 8 km/h. Teama mea s-a dovedit neîntemeiată, aşa că, atunci cînd am ajuns la asfalt, am lăsat libere frînele şi am început o coborîre nebună spre Lacul Vidra. Deşi plăcută, coborîrea spre Vidra s-a dovedit a fi scurtă. Drumul a devenit plat dar pedalarea grea datorită vântului din faţă. Pe deasupra, dinspre est se zăreau norii unei furtuni ce cădea prost, exact în calea mea. Din fericire, cavaleria cerească şi-a descărcat furia deasupra Văii Lotrului şi m-a lăsat în pace în acea zi.

Legile lui Murphy Ciclistul : Legea şoselelor montane : După un pas extenuant, ciclistul întîlneşte imediat un altul, a cărui altitudine este direct proporţională cu nivelul său de oboseală.
 
Într-adevăr, spre oroarea mea, şoseaua se angajează într-o nouă serie de serpentine crunte. După un kilometru nu mai rezist şi cum este ora 16.00, opresc ca să mănînc şi ca să mă odihnesc. Din fericire, zeii au fost milostivi pentru că nu erau decît patru serpentine, foarte abrupte însă, aşa că am reuşit să ajung curînd într-un nou pas înalt, pe culmea Munţilor Latoriţei. A urmat o coborîre încredibilă pe serpentinele de pe cealaltă parte a muntelui, cu o viteză medie de peste 50 km/h şi în scurt timp am ajuns la Voineasa. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă opresc în faţa unui ATM Raiffeisen. Cum contul era la fel de gol ca la plecare, mă mulţumesc cu gîndurile contondente la adresa vinovaţilor, cu un Fanta şi un kilogram de roşii. De altfel, Voineasa a reuşit să mă impresioneze plăcut. Multe din micile staţiuni ale României s-au transformat în ruine, nu însă şi aceasta. Locuitorii Văii Lotrului au înteles la timp lecţia turismului şi acest lucru i-a scos din sărăcie pe mulţi munteni. În ceea ce mă priveşte, după mai bine de 70 km de munte, era vremea să-mi găsesc un loc de bivuac. A trebuit să mă îndepărtez de comună şi de staţiune, pentru că pensiunile se înşiră una după alta pe marginea drumului. După cîţiva kilometri, părăsesc şoseaua şi cobor un taluz abrupt în lunca Lotrului, între nişte arini. Cu rîul care spumegă lîngă cort şi temperatura agreabilă, nu-i de mirare că adorm instantaneu pentru mai bine de 12 ore. Am plecat aproape de prînz, continuându-mi coborîrea spre Olt. Spiritul turismului animă aproape toate satele întîlnite în cale. Chinul de ieri s-a transformat în plimbare de plăcere.

După vreo 50 km, la intrarea într-o localitate dinainte de Brezoi, cîţiva ţigani se postează în mijlocul drumului şi îmi fac semn să opresc. Inutil să sprintez cu greutatea de pe bicicletă, m-ar fi ajuns după zece metri. Opresc. Am o mînă în buzunarul stîng unde ţin un spray paralizant. Cei trei ţigani şi duzina de puradei sunt însă paşnici şi se mărginesc să mă chestioneze asupra originii şi destinaţiei mele. Mai încolo, înainte de următorul sat, un nou individ minoritar, deşi luat prin surprindere de apariţia mea neaşteptată, nu pierde ocazia să-mi ceară clasica mie de lei. De altfel, cred că primele cuvinte pe care le învaţă de mici nu sunt mama şi tata, ci daţi vă rog şi mie... Nu remarcasem dispariţia plăcuţelor ce indicau Zonă turistică. În Brezoi sărăcia este stăpână absolută. Bicicleta mea stârneşte senzaţie şi mi se strigă diverse lucruri, ba mi se cere să opresc de câteva ori. 

Refuz şi trec cu viteza maximă pe care o puteam atinge prin unul dintre cele mai urâte oraşe din ţară. Ieşirea la drumul european depăşeşte nesiguranţa companiei ţiganilor. Şirurile de TIR-uri şi coloanele de diverse maşini îmi amintesc că la cea mai mică greşeală ajung la spital sau la subsolul acestuia. De multe ori merg kilometri pe banda albă care mărgineşte carosabilul, ca un acrobat, cu riscul de a cădea în şanţ. Defileul Oltului este senzaţional, dar nu am ochi decât la palma mea de asfalt. Sunt atât de lipit de marginea sa încât un ciot de creangă de la un copac din pădurea învecinată îmi intră în umăr. Din fericire, nu aveam viteză şi mă aleg doar cu zgârietura. Sunt doar 15 km până în Călimăneşti, dar preferam în locul lor 150 km de serpentine. Apoi, surpriză, circulaţia se blochează periodic pentru că deasupra se lucrează la derocarea stâncilor ce surplombează şoseaua. Stau la un astfel de dop, dar la următorul depăşesc camioanele şi controlorul de trafic mă lasă să trec de barieră crezând că sunt străin. 

Pedalez singur pe tot drumul, în vreme ce la câţiva metri cad bolovani. Din fericire, la intrarea în Căciulata traficul este deviat pe o şosea de centură a staţiunilor, aşa că nu mai am probleme de siguranţă. În incinta unui mare hotel se găseşte un sediu BCR, aşa că profit de ocazie şi, spre propriul haz, parchez între două maşini în faţa băncii. La cât cântărea cu toate bagajele bicicleta, manevra nu se deosebea de cea a unei motociclete. Prilej să se amuze câţiva turişti. Contul realimentat a suferit o scădere drastică a nivelului, în timp ce buna dispoziţie a crescut exponenţial. Din parcare mă îndrept spre Călimăneşti cu dorinţa imperioasă de a lua primul tren spre Constanţa. Trecând prin ambele staţiuni, primul lucru remarcat a fost media de vârstă a turiştilor, cu puţine excepţii pensionari.

În gara Călimăneşti am o surpriză neplăcută: nici un tren spre litoral, de fapt, cel mai departe mergea unul la Rm. Vâlcea. Poate de la Vâlcea, mi se spune. Un şofer de maxitaxi este impresionat că traversasem Carpaţii tocmai de la Petroşani. Cum văzusem în Căciulata un camping, mă întorc şi hotărăsc să petrec noaptea acolo. Locaţia pe malul lacului este agreabilă, este o terasă iar alături un restaurant.

Este plin de corturi dar găsesc un loc lângă nişte trekkeri cehi. Costă un euro, dar restul preţurilor sunt ridicole. Mă mulţumesc cu un Beckham (căutaţi reclama pe Youtube) – pardon, un Pepsi, care costă cam cât la Nisa. Vine noaptea, şi aşa cum mă aşteptam, cehii o pun de un chef monstru chiar lângă cortul meu. Îmi aduc aminte de o noapte petrecută cu conaţionali de-ai lor, la Bîrcaciu, în Făgăraş... Eheu, fugaces... 

Pe la miezul nopţii, cehii merg la culcare dar la restaurantul de lângă camping o orchestră asasinează piese clasice la un volum pe care cred că l-a auzit şi Mozart.
 
Trezirea mi-au dat-o cehii, la ora 08.00. Au împachetat, şi-au luat rămas bun şi au pornit spre P.N. Cozia. Am făcut la fel şi eu şi am pornit spre Rm. Vâlcea. Cei 35 km i-am făcut uşor, profitând de şoseaua destul de aerisită dimineaţa. După două ore de pedalat de-a lungul Oltului, singura remarcă pe care am putut să o fac se referea la integrarea României în UE. N-am mai văzut de mult atât de multă sărăcie ca în satele vâlcene. 

Bucurie în capitala judeţului: am oprit la primul fast-food din ultimele zile. Cât despre trenul spre litoral, ei bine, era doar un vagon. Cu sprijinul trecătorilor, ajung la autogara din care plecau autocare moderne spre toată ţara. În aceasta domnea curăţenia, iar de la difuzoare se auzea muzică bună, lucru care m-a făcut să mă gîndesc că poate mai este o şansă. Taximetristul întâlnit ziua precedentă mă face cunoscut tuturor din autogară, dar îmi dă şi o veste proastă: spre Mangalia circulă doar microbuze. Ahhh! 

Mă enervez şi atunci cînd vine respectivul microbuz, solicit imperativ şoferului să mă ia cu tot cu bicicletă. Acesta se uită şocat la mine, eu plusez mărturisindu-i că am a doua zi o întâlnire în Bulgaria de care depinde soarta mea şi poate nu numai. Şoferul dă din umeri şi îmi spune că dacă în zece minute reuşesc să înghesui tot calabalâcul în spaţiul din spate, nu e nici o problemă. Respectivul spaţiu era înalt de un metru şi lat de 30 centimetri. Privesc băgat în corzi bicicleta, scot o cheie, demontez pedalele, scot rucsacii, o roată şi peste exact 10 minute sunt în microbuz. Omul se duce să vadă cu ochii lui imposibilul, îmi ia 500 000 lei (toate şpăgile incluse) şi demarează. Abia atunci îmi dau seama că sunt leoarcă de transpiraţie şi murdar ca un mecanic. Peste exact şapte ore eram debarcat la intrarea într-un camping din Saturn, unde cazarea costa 100 000 per cort plus cei zece mii taxa de staţiune. 

(Din păcate, acest camping nu mai există în prezent...)

Marea Neagră - România. Deşi era noapte, nu pot să nu remarc diferenţele uriaşe de atmosferă. În aerul care are un uşor iz salin pluteşte un zumzet pe care nu-l remarci la început. Este sunetul regiunilor calde peste care se suprapune un altul, binecunoscut mie: cel al vacanţelor. Marea întunecată parcă mârâie la mine ca un dulău intrigat de un străin, aşa că mă întorc la camping şi petrec cea mai plăcută noapte de când fac bivuacuri sub cerul liber. 

A doua zi profit de ocazia ca să-mi spăl ceva haine (apă caldă şi duşuri în camping), să cos câte ceva la rucsaci, apoi după ce mă hotărăsc subit să mai petrec o zi şi achit taxa cunoscută din nou, dau o raită pe la fastfood-urile din Mangalia, schimb ceva bani în dolari, trimit e-mail-uri prietenilor care îmi urmăresc traseul, apoi vizitez la pas (la propriu) toate staţiunile de la sud de Constanţa. Seara o închei cumpărând un teanc de vederi şi luând o masă la un restaurant local. Întors în camping am timp să decid că este cel mai frumos şi mai scump pe care l-am văzut vreodată. Toată lumea este venită cu maşina (maşinile) doar eu am parcată în faţa cortului o bicicletă dar aici nu se mai miră nimeni. De fapt sunt ignorat, de mai vîrstnicii mei vecini, care ascultă în surdină muzică, sunt plecaţi la plajă sau pur şi simplu lenevesc pe şezlonguri sub plopii bătrâni. A doua zi pornesc direct spre Sud, întocmai ca în visele mele din copilărie. 

În 2 Mai sunt înjurat de un idiot dintr-o Dacie Papuc care nu mă putuse depăşi, dar cum nu te poţi enerva pe babuini, mă opresc la o terasă minusculă pentru un hamburgher şi mult mai tradiţionala baclava, toate stropite din belşug cu Coca-Cola. Sunt şocat de hoardele care se îndreaptă spre Vama Veche dar nu pot să nu remarc că vântul de aici nu este doar personajul cântecului cu acelaşi nume. Nu opresc în noua Shangrilla, cu gândul la adevărata vamă.

Prima frontieră. Вас паспорт, mi se adresează militarul care păzea bariera de la intrarea în vamă. Probabil credea că sunt bulgar, pentru că văzându-mi paşaportul îmi spune că n-am dreptul să trec frontiera pe jos. Îl privesc, dar nu de jos ci de pe bicicletă, apoi îi explic că aceasta este un mijloc de transport cu care stau la semafor, mă preselectez în intersecţii, ş.a.m.d. Pentru că omul refuză să înţeleagă, îi declar că mai trecusem pe ea şi înainte destule frontiere fără să mă oprească cineva. De altfel, respectiva interdicţie, aplicată doar cetăţenilor români, nu există nicăieri în lume, cu excepţia regiunilor în conflict. Abia atunci, militarul cere lămuriri prin radio şi după vreo zece minute de stat în arşiţă, sunt lăsat să avansez la controlul vamal, cu condiţia să nu nu ating asfaltul cu picioarele. 

După 50 m opresc la a doua barieră. În vamă mai sunt două moldovence (erau fete serioase, pe bune) şi un bulgaro-român, căruia nu i se aplica stupida interdicţie. Vine poliţistul de frontieră. Eu sunt ultimul. Unde mergeţi ? Balcik, lansez eu găluşca, cu seriozitatea unui ayattolah. Cât timp ? Trei sau patru zile. Oh, ce greşeală ! Cum adică trei sau patru ? Câţi bani aveţi ? 300 dolari. Vă rog să-i arătaţi. Probabil era la mijloc aspectul meu, cam prăfuit. Număr banii sub privirile poliţistului, care se face apoi nevăzut cu paşapoartele.

Aşteptăm. Vine apoi şoferul moldovencelor cu câte un fluturaş pe care trebuie să-l completăm cu destinaţia, banii, şi supremă capcană, datele din paşaport. Apoi, aşteptăm. După o eternitate, se pare că nu sunt urmărit general, aşa că, mi se returnează actul ştampilat. Privesc neîncrezător ştampila dreptunghiulară, apoi pedalez spre vama bulgară, înainte să se răzgândească. O sută de metri. Întrebările cu care o să mă obişnuiesc de acum înainte, referitoare la destinaţie, pentru că pe bulgari nu-i intereasează cu câţi bani intri în ţara lor. Sunt şocat de cursul valutelor, un dolar schimbându-se pentru un leva şi jumătate. Bag paşaportul prin geamul unei gherete, apoi încerc gustul fructelor unui corcoduş din vamă. Ghinion pe cei cu maşini, au o grămadă de taxe de plătit. Mă aud strigat, dar nu înţeleg motivul. Auzisem de reputaţia vameşilor bulgari. De fapt, mi se înapoiază paşaportul cu ştampila de intrare în ţară. Uimit de succes, pedalez primul kilometru în Bulgaria, sub un Soare năucitor de august.

Bulgariaaaaaaaaaa! Primele lucruri evidente pentru Bulgaria :

1. Şoseaua este foarte proastă, lucru comun pentru toate drumurile vecinilor noştri.
2. Lanurile de cereale acoperă tot orizontul spre vest, la capitolul agricultură, Bulgaria fiind evident superioară.
3. Ţara asta parcă este pustie, nu se zăreşte nici o localitate.

Depăşesc Rezervaţia Naturală Durankulak, un ansamblu lagunar cu specii protejate de păsări. Bulgarii vădesc însă o pasiune deosebită pentru braconajul în astfel de sanctuare sălbatice şi o arată ciuruind cu alice panourile pe care sunt arătate speciile periclitate. În sfârşit după ce străbat vreo două sate aproape pustii, pentru că nu am nici un leva, nici mâncare şi nici hartă, hotărăsc să caut un camping, nu de alta, dar dacă ar fi să dau crezare indicatoarelor rutiere, nu mai am dreptul să pedalez pe drumuri publice după ora 19.00. Sunt ajutat de bătrânii binevoitori din satele străbătute cărora le spun camping iar ei îmi arată cu degetul direcţia bună. Intru într-o încâlceală de drumuri din care scap cu sprijinul unor pensionari care se întorceau cu combinele de la seceriş, care îmi sar îmediat în ajutor. Limba rusă iese de la naftalină şi se dovedeşte mai mult decât utilă. Aproape de apus ajung în campingul Dobrudja, adică Dobrogea. Primesc un loc de cort chiar lângă maşina patronului, care este impresionat de apariţia mea. Sunt impresionat şi eu când mă uit în oglinda duşurilor, pentru că nu mă mai recunosc, într-atât sunt ars de Soare. Noroc cu crema minune cumpărată în Petroşani. Cum schimbasem ceva bani, mă retrag pe cea mai extraordinară plajă pe care o văzusem vreodată. Este aproape pustiu, plaja părăsită îmi dă senzaţia de capăt de lume, de parcă m-aş afla undeva pe ţărmul unui ocean. După apus, farul de la capul Şabla îmi aminteşte de cel descris de Jules Verne în Farul de la capătul lumii. O zi vrednică de zei...
 
După o noapte în care nu prea am dormit, copleşit de frumuseţea locului şi asurzit de muzica celor de la O-Zone (discoteca era chiar lângă cort), pornesc aproape de prânz. Nu ajung prea departe, asta datorită căldurii care mă obligă să mă opresc des sub arborii de pe marginea drumului. Pedalez în continuare printr-un incredibil peisaj al lanurilor de cereale până când, atenţionat de un indicator, o iau la stânga pentru a ajunge într-un adevărat colţ de rai - Belaia Laguna. Găsesc câteva hoteluri şi un camping cam boschetos, folosit şi ca loc de aterizare de parapantişti. După o îndelungată analiză (nu şi utilă) bag adânc mâna în borsetă şi scot cei opt euro taxă de campare şi am vecini cehi, danezi şi nemţi (pentru că bulgarii sunt suficient de deştepţi să se cazeze la hotel unde costă tot cam atât ). Cei opt euro însă sunt un chilipir pentru privilegiul de a adormi cu valurile spărgându-se la câţiva metri de tine şi cu o privelişte colosală spre falezele Capului Kaliakra. La naiba, prea mult timp am visat acest cap ca să nu mi-l ofer! 

Copilul cehului de lângă mine ( romanians are bad people ) mă amuză la culme vârându-şi nasul peste tot în rucsacii mei şi inspectându-mi cortul, foarte intrigat de ce acest străin care călătoreşte călare pe o bicicletă. Inspectez o palmă de nisip pe care o mulţime de bulgari făceau plajă, dar nu, nu este nisip, culoarea vine de la mucurile de ţigări. Mă plimb în jurul campingului pe care un parapantist nu-l nimereşte şi aterizează în mare, dar un uriaş şarpe negru mă bagă în sperieţi şi aleg duşul hotelului din apropiere rezervat pentru noi cei din camping. Zua nu se poate încheia fără o cină la restaurantul din apropiere ( 9 EURO, dar chelneriţa e drăguţă). 

Vârât în sacul de dormit, am un deja-vu. Mda, de data asta pusesem cortul lângă un estaurant karaoke. Zic că dacă aud din nou O-Zone sparg nişte geamuri, dar bulgăroaica are voce şi şi-o păstrează cu piese clasice. E totuşi o evoluţie ascendentă după Căciulata... Abia a doua zi descopăr motivul pentru care Laguna Albă avea acest nume, ascuns în spatele unui deal de lângă staţiune. Cuvintele sunt prea insignifiante pentru a descrie întinderea de ape palide, brăzdate de câteva bărci cu rame. O iau prin pădurea pontică, pe un soi de alee unde se depozitează gunoiul ( sună cunoscut ) şi aterizez în cel mai frumos oraş văzut vreodată: Balcik.

Ca orice turist care se respectă, mă îndrept spre cea mai apropiată tonetă care vinde vederi, apoi sunt îndrumat spre un magazin de suveniruri de unde cumpăr o hartă a Bulgariei ( noroc cu limba rusă ). Urmează portul de yachturi şi vizita făcută unei terase cocoţată deasupra mării între bărci. Aici comand cei mai buni kebabi pe care i-am mâncat vreodată şi cam o găleată de Coca-Cola. La masa vecină am o familie de unguri. Împrejurimile... Un orăşel cu case albe cocoţate pe stânci imaculate de calcar, un castel la câţiva metri care aprţinuse casei regale din România (Ribbentrop-Molotov...) şi o promenadă plină de străini. Uluitor bun-simţul bulgarilor, uluitor Balcikul ! Din dorinţa de a fi mai aproape de mare (dar şi din lene), nu mă mai întorc în centrul oraşului ca s-o iau pe şosea ci prefer să continui pe promenadă spre Albena, ale cărei uriaşe hoteluri de lux se vedeau de la terasa mea. Greşit, pentru că aceasta se termină brusc sub o faleză uriaşă, lângă nişte bazine cu nămol saprofelic. Bineeee, mă întorc.

Bătrânul, Oggy şi Tito. Adică nu, pentru că mă înhaţă cel mai pitoresc bulgar de pe Terra, care-mi explică (în bulgară) că nu-i nici o problemă, şoseaua e aici. Continuăm înainte, bulgarului nu-i tace o secundă gura, până ajungem în faţa unor... scări. Ridic din umeri şi şoptesc suficient de tare imposibil dar bulgarul nu cunoaşte acest cuvânt şi pune mâna pe portbagajul bicicletei (cam 50 kg) şi ordonă : dalşe. Ridic roata din faţă şi în zece minute suntem deasupra falezei într-un potop de чюрт şi юб. Dacă n-aş fi fost leşinat de efort, m-aş fi tăvălit pe jos de râs. Sus, bulgarul are un bungalow cu un furtun sub care ne vârâm imediat. Omul îmi explică (tot în bulgară) că acesta este de închiriat la un preţ modic apoi se înverşuneză asupra buruienilor care nu-i aduc clienţi, pe care le extermină cu o săpăligă şi un fluviu de blesteme. Primesc adresa locului şi plec cu convingerea că l-am întâlnit pe cel mai amuzant pământean. Nu intru în Albena, încrâncenat asupra unui deal dincolo de care mă aştepta celebra Nisipurile de Aur. Ajuns în punctul somital al respectivului deal târguiesc o lubeniţă pe care o leg de portbagajul şi aşa încărcat. Înarmat cu harta nimeresc bineînţeles, marina. În sfârşit, văd yachturi adevărate şi încă unele oceanice. Mă frec la ochi şi privesc în jur uluit de ceea ce înseamnă Nisipurile de Aur. Am o discuţie prietenescă cu un bătrân căpitan care se miră că sunt român şi care îmidovedeşte stăpânirea unui bogat vocabular al limbii mele. Mai departe, discuţia mea se mută cu un neamţ în vârstă, bun cunoscător al limbii engleze (!!!), care-mi explică motivul migraţiei occidentalilor către Bulgaria (cheap, beautiful, nice hotels and people). Eu fac turul staţiunii căutând să-mi amintesc unde mai văzusem aşa ceva. Da, mi-am amintit, în Baywatch. 

Sunt pe o promenadă între hoteluri de cinci stele, restaurante de lux şi plaje private aparţinând hotelurilor. Caut unul cu tencuiala căzută sau măcar o urmă de mizerie. Nu, nu aici. Un bătrân îmbrăcat în pirat care făcea reclamă unui restaurant construit în pântecul unui galion cu Jolly Rogers la pupa, mă ameninţă cu pistolul, dacă nu trec mai târziu pe acolo... Dar ce se aude ? O-Zone !!! Eu însă ameţit de atâta strălucire privesc în sus şi descopăr că se lasă seara. De data asta nu mai plătesc 8 euro ! Vilele se înşiră la ieşirea din staţiune una după alta şi îmi pare imposibil să găsesc un loc de bivuac. Pedalez mai departe. Un pletos cam de vârsta mea, pe o cursieră mă depăşeşte privindu-mă lung. După cinci minute mă depăşeşte din nou. - Are you from Czech Republic ? - No, Romania. - Romania, aha. După cinci minute mă depăşeşte din nou. De unde o fi apărând ? – Where are you going ? - Varna, maybe Burgas. I am looking for a place to camp, do you know one? - No, but you could come to mine place, I know what its means to be a cyclist, I am one of that kind too. OK. Apoi tipul se pierde în direcţia Varnei. Îl reîntâlnesc după câţiva kilometri, aşteptându-mă la marginea drumului, invitându-mă la o cafea, unde se prezintă drept Tito, student la Arte. Intrăm în Varna odată cu întunericul, dar în ciuda oboselii mele, noul meu prieten îmi oferă un tur al izvoarelor termale de pe plaja oraşului. Apoi, oroare.

-Man, you forgot to tell me that you live in a block! La care Tito răspunde laconic. -Yes. Şi ce bloc ! Prietenul meu locuieşte la mansardă!!! Nu din nou !!! Dar Tito se face nevăzut şi se întoarce cu Oggy. Acesta este un tip cu un suflet colosal, febleţea fetelor varneze, student şi bucătar pentru 100 EURO în vacanţe. Cei doi mă ajută şi cărăm bicicletele şi tot calabalâcul într-o cămăruţă de la mansarda unui bloc de pensionari din centrul oraşului. Este ora 22.00 şi sunt frânt de obosit dar nu-i timp de pierdut. Unde mergem? În oraş, la o crâcima. Cuvântul îmi sugerează o eventuală escapadă bahică cu doi oameni pe care-i cunoşteam de câteva zeci de minute, dar de a căror moralitate nu mă îndoiam nici o secundă. Facem un tur nocturn al oraşului în care sunt prezentat tuturor tinerilor din Varna drept românul nebun care a venit pe bicicletă. Nimeni nu râde, de parcă e ceva normal ca românii să facă asta zilnic. În fine, găsim o bombă care de fapt este un local superb cu o chelneriţă pe măsura mâncării pe care o serveşte. Ne distrăm de cuvintele comune ale celor două limbi : crâşmă, rachiu, pompă, far, coş, etc. Se face miezul nopţii. OK, mergem la Internet, lăcaş internaţional de cult, aflat în partea opusă a oraşului. În fine, ziua se încheie de fapt a doua zi, pe la patru dimineaţă cu muzică rock bulgărească. 

Cei doi hotărăsc să mă întovărăşească mai departe spre un loc numit Kamcina, descris drept paradisul turiştilor ţicniţi şi raiul ţânţarilor. Ne trezim pe la 10.00, vizităm noi Internet Caffes şi un restaurant care serveşte cea mai ciudată supă posibilă, asortată cu mujdei şi seminţe de ardei iute. Sunt avertizat că mai mult de trei seminţe şi am motor turbo la bicicletă. OK din nou, dar suntem trei cu două biciclete. A treia este legată de balconul mansardei cu un lanţ cât antebraţul. Sunt avertizat, paza bună... Respectivul vehicul este proprietatea unui terţ individ necunoscut ce nu poate fi găsit, ca urmare este etichetat drept neseriojno şi Tito rămâne. Îl voi avea ghid pe Oggy, care-şi ia liber de la servici pentru mine. 

OK, Hit the road, dar nu înainte ca sub îndrumarea lui Oggy să opresc la un atelier unde se vând şi se repară orice fel de biciclete, pentru reglarea frânelor şi umflarea cauciucurilor. Totul se face contra prietenie. După ce provoc un ambuteiaj şi sunt pe punctul de a fi lovit de un troleibuz (bicicleta este atât de grea încât nu apuc să trec prin intersecţii că se face roşu ), amicul meu răsuflă uşurat văzându-mă apucând pe podul ce marchează ieşirea din Varna. De pe respectivul pod, aşternut la aproape 100 m peste Golful Varna, se face bunjee-jumping. Suntem pe autostradă cu bicicletele (no comment) şi începem un urcuş susţinut peste un deal anonim. Se anunţă o ploaie. Vin norii. Surpriză, e o furtună zdravănă. Pedalăm printre trăsnete, în mijlocul unei ploi infernale. Trăiască ciclismul! Ajungem în vârful afurisitului de deal, moment în care ploaia rece hotărăşte să renunţe prima. Coborâm în trombă, spre uimirea şoferilor cu care ne intersectăm. Oggy cred că a atins cel puţin 60 km/h, împroşcând apă ca un camion. Stop în faţa unui restaurant pentru un iaurt tradiţional de bivoliţă. După asemenea cursă n-aş fi refuzat nici unul de yak. Ne schimbăm şi ne continuăm drumul. Mă întreb cât mai poate accelera Oggy. În Novo Oriahovo (Noul Nuc) facem la stânga spre mare. Intrăm apoi în Staro Oriahovo (Vechiul Nuc) apoi într-o pădure cu vreo 3-4 campinguri pe un kilomentru. Aici suntem atacaţi cu sălbăticie. Milioane de ţânţari coboară în picaj către orice suprafaţă de piele descoperită şi fiind vară erau destule. Oggy sprintează la deal ca să scape iar eu fac imposibilul şi acţionez pedalele cu cinci cai putere ca să-l urmez, dar cel puţin sunt mai rapid decât vampirii. Ultimele ruine de camping au o barieră sudată peste care săltăm bicicletele (a mea ne provoacă vocabularele) apoi printr-o pădure pontică de stejar ajungem pe dunele de lângă mare. 

O pustietate cvasitotală şi un peisaj care te năuceşte din nou. Avem o problemă : unde campăm. Eu vreau lângă mare, Oggy lângă pădure. Eu n-am chef de ţânţari dar hotărâm să dăm cu banul (pardon, cu stotinka). Sunt convins că nu vom avea ţânţari la noapte. Câştig eu, bineînţeles, aşa că întind cortul între dune. Prietenul meu, se pare că nu ţine la curse lungi pentru că pică lat şi merge imediat la culcare, deşi e abia şapte. Eu mă cocoţ pe o dună şi privesc marea. Un vapor trece ca un gând îndoielnic în depărtare, ducând cu el dorul meu de drumuri nesfârşite. Nu se vede nici un suflet, de parcă Pământul este pustiu şi când mă gândesc la toate astea, coada unui delfin - sau o fi fost sirenă - se arcuieşte din valuri. O nouă zi vrednică de zei! Vaporul se îndepărtează dincolo de linia orizontului, de unde se apropie un nor mare şi negru. Oggy sare din cortul unde îngrămădim tot echipamentul şi cum suntem singuri la capătul planetei, ne culcăm. Furtuna a fost mai mult o sperietură, iar noaptea ipsită de ţânţari. Nu şi de împuşcături, pentru că pădurea era rezervaţie unică în Balcani, cu păsări ocrotite (şi şerpi). Dimineaţa, la şapte, când îi spun lui Oggy, acesta ridică din umeri : this is Bulgaria. 

 OK, hit the road again, pentru că eu trebuia să traversez astăzi Munţii Balcani, iar Oggy era aşteptat la medic la ora 14.00. Nu vă mai plictisesc cu scenele traversării nisipului în care bicicleta mea se afunda, nici cu urcarea pantei de 60 de grade în campingul părăsit, ajutat de prietenul meu, nici măcar cu imaginea a la Schwarzenegger (fără el) cu ridicarea acesteia peste bariera de un metru şi cu haita de câini gonind în spatele meu la apropierea de Staro Oriahovo. Iată-mă, prin urmare, în faţa celui mai tipic magazin sătesc bulgar, unde Oggy mă aştepta cu o cafea perfectă, întrebându-mă candid : you sleep? (am uitat să spun că acesta vorbea o engleză îngrozitoare, dar uneori, nu e nevoie de multe cuvinte ca să-ţi faci cunoscute gândurile). Ei bine, pe el nu l-au fugărit dihăniile. Micul dejun constă într-o brânzoaică bulgărească ( nu speraţi că are şi brânză) şi boza, un soi de bragă (sublim !). La ramificaţia din Novo Oriahovo ne despărţim, cu sentimentul, se pare întemeiat, că nu ne vom mai revedea niciodată. Adio, prietene Oggy... Am inima la fel de grea ca bgajele, dar asta este soarta călătorului şi după cum spunea Moitessier, nu apucă mâna prietenului să se încălzească într-a ta că şi îi spui adio pentru totdeauna, şi totuşi, mă amuză herghelia de cai care blochează şoseaua puţin circulată, dar, o noutate, de calitate.

Peste Balcani. Pedalez din greu peste un deal înalt, dincolo de care mă aşteaptă o coborâre, după care urcuşul, şi aşa mai departe, până în superbul Obzor. Nu rabd şi dau iama în magazinele de suveniruri, de unde cumpăr un tricou cu stema Uniunii Sovietice, pe care mi-l doream de mult. Un bătrân hâtru se apropie ca să-mi citească : Soiuz Sovetski Soţialiceskih Respubliki dar îl las cu gura căscată, explicându-i în limba lui Lenin că dacă nu ştiam acest lucru nu l-aş fi cumpărat. Pensionarul pleacă mirat că acest ghermanski este poliglot, dar eu mă gândesc că începe asaltul Balcanilor. Aveam de ales între două pasuri situate , ambele, la peste 400 m. Poate această altitudine nu înseamnă mare lucru pentru ceilalţi muritori, dar eu mă aflam la 0 m şi urma să fac şmecheria asta pe o bicicletă încărcată cu material de camping. Aleg pasul prin care trece şoseaua notată cu linie mai groasă, în speranţa că este mai circulată ( împuşcăturile de noaptea trecută ... ) şi asfaltul este de calitate. Ori l-am ales la\ întâmplare, pe cel din stânga ? Oricum, trag pe dreapta, la ieşirea din Obzor, categoric cea mai cochetă staţiune pe care am văzut-o, constatând că am avut dreptate, e ceva trafic. În timpul prânzului constând în boza şi celebra brânzoaică bulgărească, trece un autocar cu număr de Constanţa, apoi o maşină din acelaşi judeţ. Apoi, trece şi un autocar bulgăresc, căruia îi puşcă cu zgomot care mă bagă în sperieţi, o jantă. Vine o Lada moldovenească, frânează, coboară un ins, ia janta şi Lada demarează, totul petrecându-se în câteva secunde, înainte ca bulgarul să reacţioneze. No comment! 
Dau din cap şi în curând pornesc în aceaşi direcţie. Spre sud. Spre serpentinele Balcanilor. După ce ai cunoscut Bulgaria, ajungi la o concluzie firească : România este prea populată. Am traversat porţiuni de zeci de kilometri doar cu câmpuri înflorite, plaje pustii şi păduri pontice. Atunci când treceam prin rarele sate, acestea păreau pustii. Motivul : toată lumea munceşte. Asta nu înseamnă însă că peste tot e la fel...
După 9 zile de pedalat, se arată Munţii Balcani. Vă mai amintiţi Groapa Seacă ? Balcanii au fost mult mai crunţi ! Am avut însă ambiţia să urc doar pe bicicletă până în punctul somital. La un moment dat, mi se strigă дай гаэ!, ceva în genul bagă gaz! Şi a fost nevoie de gaz serios până sus! Cred că au fost câteva sute de serpentine, dar aproape de locul în care Balcanii plonjează în mare prin Capul Emine, arată mai mult a dealuri mari, împădurite, cu largi poieni verzi, şi sunt mai uşor de trecut decât Meridionalii noştri. Felicitări inginerilor bulgari pentru ideea de a marca pe asfalt din sută în sută de metri distanţa care a mai rămas de urcat, şi asta cu zece kilometri înainte de punctul somital. O mie. Nouă sute. Opt sute. Şapte sute. Şase sute. Cinci sute. Patru sute. Trei sute. Două sute. O sută. Uraaa ! Şoseaua coboară, v-am halit, Balcanilor! Totul a durat mai mult de trei ore. Deodată, ies din pădure şi... OH ! Rămân cu gura căscată şi aproape decolez într-o râpă. Asta pentru că ceea ce văd îmi taie respiraţia. Se vede marea strălucind ca argintul topit şi două insule de forma unor lacrimi. Hai şi eu acolo! Dacă mi-au fost necesare trei ore ca să urc Balcanii, douăzeci de minute au fost suficiente ca să ajung iarăşi la nivelul mării ( Jur că spun adevărul, cred că am mers pe alocuri pe sepentine cu peste 70 km/h ). Astfel, aterizez la propriu în Slianţev Briag / Слянцeb Бpиаг / Sunny Beach. Oho, aici luxul e chiar mai opulent ca în Nisipurile de Aur. Atât de opulent că accesul la hoteluri este interzis celor care doar vor să caşte ochii. Eu casc ochii în direcţia unui restaurant normal, şi cine caută găseşte. Parchez ( pe bune ) în interiorul unui restaurant / terasă cu autoservire, unde se mănâncă bine, mult şi ieftin (chiar există un astfel de loc !). Pornesc apoi spre insula văzută din munţi. Pe scurt, Nessebar, căci aşa se numeşte, a fost cel mai superb loc în care am fost vreodată. Nu mai am cuvinte, dau o raită şi prin portul de yachturi (sunt două), dar apropierea nopţii şi aglomeraţia excesivă mă trimit din nou la şosea, în căutarea unui loc de bivuac. Unde naiba campez ? Cam asta mă întrebam după 130 km şi 12 ore de pedalat. Ei bine, mai pedalez câteva sute de metri şi o iau la stânga pe un drumeag care mă scoate pe
un petec de iarbă uscată deasupra falezei. Aici. Întind cortul nederanjat de nimeni, în timp ce se aprind luminile din Nessebar. Adie o briză caldă şi în depărtare scapără farul de la Capul Emine. Dinspre insulă se aude murmurul muzicii restaurantelor, iar eu stau şi urmăresc luminile ambarcaţiunilor care intră în portuleţ, nevenindu-mi să cred că mă aflu în acest loc mângâiat de zei. Nu mi-aş fi schimbat cortul în acea seară nici pentru o strană în Rai. Îmi vine greu să mă duc la culcare, dar e şi mâine o zi pentru a descoperi lucruri noi. Noaptea sunt vizitat doar de şoarecii de câmp, dar eu sunt vinovat pentru că pusesem cortul exact deasupra găurilor lor. A doua zi descopăr că la poalele falezei pe care campasem era o plajă pentru nudişti. Nice! Mă despart cu greu de Nessebar. Încă un loc în care mă voi întoarce... Drumul spre Burgas este relativ drept şi mult mai uşor dar înainte de a intra în oraş nimeresc într-o furtună desprinsă parcă din Apocalipsă. Am un noroc chior şi mă adăpostesc sub singurul pod din regiune, înainte de a fi trăsnit.
Este deja târziu când intru în Burgas. La o primă vedere acesta seamănă oarecum cu oraşele comuniste ale României, dar centrul, aproape de port, unde opresc, este mai degrabă o mostră dintr-un orăşel american : inox şi cristal pretutindeni, pasaje acoperite ce adăpostesc magazinele bijutierilor, ş.a.m.d. Care ziceaţi că Bulgaria este săracă ? Trag la o terasă pentru prânz şi sunt acostat de un bişniţar care ţine morţiş să-mi schimbe banii, interesându-se îndeaproape de persoana mea. Poate că este totuşi săracă... Văzând că nu prea sunt comunicativ, individul o întinde până la urmă. Eu am alt motiv să-mi frământ creierul: am ajuns în cel mai sudic punct conectat la căile ferate bulgare şi dacă vreau să plec spre Macedonia, ar fi momentul să caut gara. Greu de ales ! Spre propria surpriză, aleg să continui spre graniţa cu Turcia.

La capătul Bulgariei. Părăsesc stradela pietonală cu restaurante şi ies din Burgas pe un soi de autostradă sub un cer acoperit care mai scapă din când în când câte un strop de ploaie. Ajung la o ramificaţie cu două drumuri posibile spre Malko Tarnovo, punctul de frontieră cu Turcia. Nu schiţez nici un gest şi continui pe drumul cel mai lung, pe lângă mare. Iată o zi ciudată! Picăturile de ploaie sunt din ce în ce mai dese iar şoseaua, sub reparaţii frecvente, are porţiuni de kilometri cu o singură bandă. Asta nu mă afectează, pentru că fac slalom printre bariere, betoniere şi muncitori care nu se sinchisesc de mine. Apoi, utilajele sunt părăsite, pentru că noaptea este aproape. Încerc să ies de pe asfalt dar după zece metri sfârşesc complet înnămolit, iar pedalierul se alege cu un scrâşnet permanent la fiecare pedală învârtită. Pe deasupra, mai şi plouă. Ajunge ! La primul drumeag la stânga mă îndrept spre plajă, dar o baltă obişnuită se dovedeşte a fi Fosa Marianelor însă bicicleta iese din ea ca un amfibian antediluvian. Vreau să campez între nişte pini unde se pare că au mai făcut şi alţii asta dar sunt atacat imediat de un roi de ţânţari. Încerc trei metri mai încolo, direct pe plajă, cu nisip umed care pătrunde peste tot, dar esenţial, fără aripioară de ţânţar. Cortul e plin de nisip, dar nu mă deranjează nimeni până la răsărit, când nişte pescari trag barca lângă cortul meu. Noroc că n-a fost furtună pe mare, că m-aş fi trezit plutind în derivă spre Batumi. 

Mai lenevesc câteva ore, apoi spăl bicicleta de noroiul de ieri cu apă din Marea Neagră. Vin câţiva bulgari să se bălăcească iar un bătrân riscă şi mă întreabă de unde vin. În viaţa mea nu am văzut un om mai impresionat!

 Aleargă la toţi cei aflaţi pe plajă ca să le povestească de acest rumunsko venit pe bicicletă până la capătul Bulgariei. De fapt, admiraţia acestui bătrân a fost un puternic imbold ce m-a îndemnat să forţez mai departe spre sud. Împachetez şi pe o alee asfaltată intru în staţiunea Cernomoreţ şi nu în Sozopol, cum credeam, indus în eroare de harta bulgărească aproximativă. Pedalierul scrâşneşte ca şi cum ar fi pe punctul de a se dezintegra, dar ajung repede şi în Sozopol, unde parchez (din nou) la parterul unui restaurant şi iau prînzul la etaj, singur în toată coşmelia. A-propos de asta, staţiunile de la sud de Burgas nu au hoteluri ci vechi vile restaurate, atârnate pe stânci deasupra mării. Meniul restaurantelor este în germană, cehă, poloneză, slovacă şi slovenă (în fericitul caz în care nu există variante în limbi nordice), aşa că mă mulţumeam cu versiunea bulgară. Bun prânzul, dar am o duzină de dealuri de trecut. După câteva, aterizez în Diuni, în faţa celui mai uluitor hotel văzut vreodată, în genul palatelor mogulilor indieni, cu propriul debarcader de yachturi. Călare pe respectivele dune (diuni), casc ochii mirându-mă că pot să mai mă mir încă. Mai departe sunt depăşit de un şir interminabil de cehi pe biciclete (nu expediţionari ca mine), care ţin să mă salute fiecare pe rând. Rămân în urmă, fiindu-mi jenă de scârţâitul pedalierului. Ce-o avea? Urc un nou deal afurisit dar peisajul este atât de uluitor încât mai lipseşte un centimetru să cad într-o rigolă adâncă. E timpul să mă liniştesc. Cobor în valea râului Ropotamo, pe care-l urmez printr-un larg defileu împădurit, declarat rezervaţie naturală. O curbă printre dealuri, o alta, apoi sunt depăşit de un vaporaş. E adevărat că e cald, dar nu sunt deshidratat şi nici bolnav, în schimb sunt în mijlocul unui defileu stâncos, într-o pădure de stejari în care n-are ce căuta un vapor ! Frânez şi privesc cum trece ambarcaţiunea de pe puntea căreia mă privesc în tăcere vreo douăzeci de pensionari. Welcome to the Twilight Zone Sus în şa şi după ei! Regăsesc vaporaşul vreo doi kilometri mai încolo, în faţa unui restaurant. Carevasăzică, Ropotami e pur şi simplu navigabil (în realitate are vreo 5 metri adâncime). Scutur din cap şi încep un sus-jos care mă ameţeşte, natura se pare că a fost tare nehotărâtă când a proiectat dealurile astea. Rareori trece o maşină şi serenitatea locului e totală.

Încă vreo două duzini de kilometri pe lângă nişte staţiuni asemănătoare Sozopolului, dar în care nu intru din cauza proastei dispoziţii cauzate de pedalier, şi ajung în Ţarevo (care înainte se numea Miciurin). La intrarea în oraş descopăr ramificaţia spre Malko Tarnovo şi un indicator pe care scrie : ISTANBUL 335 km. Eu nu ştiu cum, trec prin oraş şi ajung în campingul Nestinarka. Am uitat să spun că ajungând în Ţarevo, traversarea Bulgariei s-a încheiat, graniţa cu Turcia fiind la câţiva kilometri (nu şi punctul de vamă). Nu e puţin lucru să ştii că ai traversat o ţară pe bicicletă ! Campingul seamănă cu cele româneşti prin aspect dar are apă caldă la duşuri, şi ce este mai important, este mai ieftin (2 leva = 1 EU). Este aşezat în schimb, pe ţărmul unui golf superb. Seara sunt invitat la o cafea de un vecin slovac, venit cu familia. Ce mai, dacă am zis că stau doar o noapte aici, frumuseţea simplă a locului m-a reţinut patru zile, timp în care am făcut plimbări lungi zilnice pe jos în portul de yachturi din Ţarevo şi chiar am încercat să mă iniţiez în scuba-diving. Aici marea este mai caldă decât la noi şi ai privilegiul să vezi peştii înotându-ţi printre picioare. O lecţie de omenie primită aici : văzându-mă cum încerc să-mi spăl hainele sub duş, ţiganul cu faţa fioroasă care avea grijă de instalaţiile campingului mi-a adus un lighean. This is Bulgaria, too... Încă ceva : mi-am lăsat banii în cort în timp ce făceam scufundări în golf, fără să am surprize neplăcute, lucru pe care nu aş fi avut curajul să-l fac în România. 
Nu am reuşit în schimb să-mi dau seama ce naiba are bicicleta, astfel că, Turcia părea doar un vis care se destramă. Am putut însă să restabilesc legăturile prin e-mail cu cei care erau cu ochii pe aventura mea. Ba, unul dintre ei mi-a transmis felicitări pentru startul reuşit spre Noua Zeelandă ! Not yet man, not yet ! Din păcate, şoselele mă cheamă, şi în ziua a cincea părăsesc Ţarevo, ştiind că mica vacanţă de la capătul Bulgariei anula orice intenţie legată de Anatolia. De fapt, eram convins că nu voi fi lăsat să intru în Turcia deoarece în cele două săptămâni petrecute în Bulgaria îmi cheltuisem o mare parte din buget.

Traversând Strandja. Pornesc destul de devreme, pentru că aveam 76 km până în vamă, toţi în munţi. Încep urcuşul, perplex că bicicleta merge lin fără nici un sunet dinspre pedalier. Curios... După câteva ore se face cald şi sunetele reîncep. Bingo!!! Nu e nimic defect, pur şi simplu s-a dus uleiul de pe lanţ iar căldura dilată piesele mărind suprafeţele de fricţiune. Faptul că sunt un geniu nu mă ajută prea mult, pentru că Munţii Strandja pe care-i traversez sunt aproape pustii şi evident, nu se prea găseşte ulei prin împrejurimi. 
Drumul este absolut infect pentru standardele continentului, dar o mare parte din Strandja este rezervaţie (inclusiv cu şacali), asta însemnând că priveliştile sunt superbe. Exceptând şacalii şi pustietatea, mă simt ca acasă, în Apusenii mei, doar să nu uit de buruienile ţepoase care-mi ameninţă cauciucurile şi de copacii pe care nu-i recunosc, din pădurea în care domină stejarul. Extenuanţi, Strandja ăştia!

 Urcuşurile extenuante, pe care nu le pot învinge cu ajutorul musculaturii alternează cu coborâşuri care mă scot din minţi, pentru că ştiu că trebuie urcate iarăşi mai încolo. Trece o autorulotă din care mă salută doi pensionari nemţi şi apoi doi polonezi. Pe măsură ce pustietatea se accentuează, se înmulţesc şi urmele de gloanţe pe indicatoare şi refugii de autobuz. Dacă or fi bandiţi în Bulgaria, numai aici se pot ascunde ! Ajung abia la 20.00 în Malko Tarnovo, un orăşel care-mi aduce aminte de Brezoi. 
Mai am 9 km de urcat până în vamă, dar noaptea se apropie vertiginos. Sunt extenuat, dar trag tare, nedorind să dorm într-o pădure cu şacali şi purtători de arme. Panta este foarte înclinată, dar mă mai liniştesc, apar patrule pe margine drumului. Mă răcoresc la un izvor construit de Armata Roşie (!!!) şi mă gândesc că s-a zis cu intrarea triumfală în Turcia. În fine, bariera pe care o aştept de dimineaţă. Vama. Opresc lângă un uriaş polonez care venise cu autostopul până aici şi mergea în Anatolia. 

Apare vameşul, face o glumă sănătoasă, apoi dispare cu paşapoartele noastre. Între timp, uriaşul tratează cu şoferul unui autocar bulgar un loc spre Istanbul. Se întoarce vameşul şi trec în Turcia, vegheat de un imens steag cu semilună. Vama turcă este în interiorul unei clădiri cu aspect de gară, iar frontiera este exact pe culmea munţilor, marcată de un dublu gard de sârmă ghimpată. 

Parchez atent la un autocar constănţean ai cărui pasageri stau aliniaţi pentru obţinerea ştampilei de ieşire. Nu-mi acordă nimeni atenţie, deşi este evident că le sunt conaţional. Acum e acum ! Bag paşaportul pe sub geamul ghişeului cu vizele, dar omul nici nu se uită la mine dar îmi lipeşte stickerul-viză şi îmi arată pe calculator zece. Zece, ce? Zece dolari, bineînţeles, costul vizei pe treizeci de zile. Îi dau banii imediat, convins că mai târziu o să se răzgândeacă, sar pe bicicletă dar sunt întors, evident, de la barieră de militari. Uitasem să-mi aplic ştampila de intrare în ţară. Se rezolvă şi asta şi intru în Turcia. TURCIA!!!

Incredibila Turcie. Nu am cum să nu remarc imediat faptul că şoseaua devine imediat impecabilă. Am însă o problemă : e noapte şi încă nu am ieşit din pădurile în care am intrat dimineaţă, pe ţărmul Mării Negre. Dar norocul ţine cu cei curajoşi, pentru că descopăr după vreo trei kilometri o carieră pe dreapta drumului, ferită de ochii trecătorilor nocturni. Chiar dacă sunt mai aproape decât ar trebui de linia de frontieră, n-am de ales. 
În timp ce întind cortul şi iau masa la lumina lanternei, izbucnesc în râs, singur în pădure : de pe cer mă veghează o semilună uriaşă. Nici nu se putea o seară mai perfectă, îmi zic în barbă, în vreme ce roiuri de licurici zboară în jurul cortului. 
Adorm şi noaptea este plăcută, chiar dacă animale nocturne necunoscute mişună îndeaproape (cred că au fost arici sau şacali). Dimineaţa, pe la nouă, sunt descoperit de o patrulă a armatei turce. Mi se face semn s-o întind urgent, dar askeri sunt indulgenţi şi-mi acordă timp să mănânc ceva. Inutil de spus că mâncarea nu prea alunecă în stomacul spre care este îndreptată o puşcă de asalt americană. Ştiam că militarii aveau dreptul să mă aresteze, aşa că nu-mi forţez norocul. Cu siguranţă îmi va lipsi tupeul să fac asta la graniţa dintre Nigeria şi Ciad. Mulţumesc militarilor pentru înţelegere şi îmi dau drumul la vale. Vorbesc serios ! 
După vreo douăzeci de kilometri cu adrenalina înlocuind sângele în artere, urc şi vreo trei-patru prelungiri ale Munţilor Istranca ( Strandja ) pentru a intra în primul oraş, Kirklareli. Încep să remarc faptul că toţi turcii cu care mă intersectam, fie ei pe jos sau motorizaţi, mă salută şi îmi fac semne prieteneşti. Observ totodată că munţii îşi pierd din vegetaţie, şi asta cu fiecare kilometru pedalat spre sud. E însă timpul să rezolv problema uleiului de pe angrenaje. Opresc în faţa unei Dacii Solenza, neştiind la ce să mă aştept. Opresc, după cum spuneam, în faţa unei brutării şi a unui magazin cu o mulţime de fierotănii, toate legate de biciclete şi scutere. Vin şi vânzătorii, odată cu vreo trei copii din împrejurimi. Nu ştiu turca, ei nu vorbesc decât turca, aşa că zic vazelin unuia şi arăt spre lanţ. Ce coincidenţă, aşa i se spune pe turcă acesteia. No problem! Sunt invitat pe un scaun, mi se oferă un pahar din faimosul gazoz. Imediat mi se dă şi un covrig tradiţional, fierbinte şi uriaş. Eu mă gândesc la nota de plată. 
Uitasem să spun că după ce schimbasem 50 USD în vamă, eram acum mai bogat cu 76 milioane lire. Se descoperă că nu există lubrifiant în magazin şi un copil este trimis de urgenţă, ca să cumpere. Vânzătorul mai în vârstă îşi aduce şi el un scaun şi începe conversaţia ; Romania, Nicolae Ceausescu, Todor Jivkov. Este evident că omul cam încurcă dictatorii ! No, replic eu, Gheorghe Hagi. L-am nimerit cu asta, se pare că e fan Galatasaray! Vine copilul cu uleiul special, unge toate angrenajele prăfuite de cei 700 km străbătuţi până aici şi când întreb de parale, toţi dau din mâini. Friends, Good Bye ! Străbat oraşul, trec pe lângă o moschee şi un bazar acoperit şi lângă reprezentanţa Dacia a oraşului ( toate au cel puţin una ) dau iama într-un magazin alimentar. Preţurile în Turcia sunt însă mai mai mari decât mă aşteptam, astfel că îmi continui drumul aprovizionat doar cu Coca-Cola şi curmale, pentru că nu sunt mare amator de peşte, în care magazinele turceşti abundă. Mi se strigă din nou : elo, turist de către copii, spre deosebire de clasica : vezi că-ţi cade roata, bă, a copiilor români. Merg mereu mai departe pe o şosea cu aspect şi calitate de autostradă, dar pe o căldură de iad. Mereu baze militare mari pe marginea drumului. Obosesc răspunzând la saluturile şoferilor, primesc întotdeauna un scaun la orice magazin alimentar, un vânzător îmi face cadou o hartă a Turciei, iar un client îşi dă pâinea înapoi, ca să am eu ce cumpăra. Uluitoare ţara asta !
Din Babaeski, înaintarea nu a mai fost atât se spornică, întrucât s-a cam terminat cu mersul la vale şi cu munţii şi am intrat în câmpia vălurită a Traciei. Parcă străbăteam un ocean împietrit, scurtele urcuşuri alternând cu coborâşurile, povestea asta repetându-se pe 200 km. După o vreme mi s-a cam urât de atâta sus-jos şi am oprit pentru noapte la marginea unui lan uriaş de floarea soarelui, sub nişte pini pitici. Inutil de spus că nu aş fi schimbat lanul, licuricii şi Luna mare, cum numai în sud poate fi, cu un pat la Ritz! Mai ales că în acea zi pedalasem 110 km ! A doua zi, povestea cu urcuşurile şi coborâşurile se repetă iar căldura este din ce în ce mai apăsătoare. Din loc în loc apar gorgane funerare ale popoarelor de origine tracă ce locuiau aici acum 2 000 de ani. Oprind lângă una dintre multele făbricuţe de pe şosea, la umbra unui stâlp cu o reclamă, dărâm o barieră de acces şi paznicul aleargă spre mine. Am încurcat-o ! Elö ! ; Hello, sorry about that...; German ? Romanian; Romania, Hagi, I love Hagi, me - Galatasaray !!! Înainte să mă dimiresc, paznicul înşfacă sticlele mele de apă, pe jumătate goale şi dispare. Mă scarpin în cap pe sub cască dar omul se întoarce cu recipientele aburite, pline cu apă de la gheaţă. Thea, please? No thanks, I'm way behind schedule. Plec uimit din nou şi îmi petrec o bună parte din zi fluturând mâna în direcţia şoferilor care mă salută. La kilometrul 818,8 văd Marea Marmara. Un moment memorabil, astfel că decid să fac un ocol de-a lungul ţărmului său. Iau dreapta pe un drum secundar până în Marmaraereğlisi, un orăşel cochet, cocoţat pe colinele de lângă litoral. În prima intersecţie, trece un Lamborghini Diablo ! Remarc că traficul este infernal, şi cum se apropie seara, trag într-un camping (5 mil. Lire). Iau o cină tradiţională cu iaurt de iapă ( oribil !) şi cum, spre surprinderea mea, Marea Marmara este deosebit de rece, intru în cort, urmărit îndeaproape de toţi cei din camping. Discuţie cu bucătăreasa : Yok turkce ? Yok... Deh, nu le poţi ştii pe toate ... Ziua a fost grea, asta datorându-se căldurii, traficului infernal, pe măsură ce mă apropiam de Istanbul şi numeroaselor culmi priporoase pe care am fost nevoit să le urc. Din fericire, un prânz senzaţional compus din bucate tradiţionale şi chipul lui Hagi din toate ziarele turceşti mi-au sporit moralul. Am avut un şoc înainte de a intra în oraşele satelit ale Istanbulului. O intersecţie colosală cu autostrăzi şi şosele cu opt benzi suspendate, străzi laterale care veneau din toate părţile şi, după cum aveam să aflu mai târziu, ora de vârf a metropolei turce : 20.00. Mii de automobile vin din toate direcţiile, odată cu autobuze şi camioane. Dumnezeule! Mă fac mic când trece câte un colos la zece centimetri de mine. Nu exagerez deloc când spun că am pândit 20 de minute momentul prielnic ca să mă preselectez la o intersecţie! Şi asta la intrarea în infernalul labirint. Trotuare nu există sau sunt în reconstrucţie, astfel că nu pot trişa colegii mei motorizaţi. Se circulă în zvâcniri de câţiva zeci de metri. Autobuzele îmi freacă rucsacii şi uneori sunt nevoit să mă sprijin cu mâinile de maşinile din jur, întrucât nu am loc ca să pun piciorul jos. Nu mai pot spune că am sânge în artere, ci adrenalină pură. La dracu' ! Îmi potrivesc mai bine casca (să mă recunoască legiştii în caz de ...) şi profitând că drăcoveniile de intersecţii sunt acum descendente, încep să pedalez.

 Depăşesc toate maşinile şi autocarele care abia se târâie, ca un psihopat. Nimeni nu mă înjură dar nici nu mă poate feri dacă eu n-o fac. Ies din intersecţia diabolică şi din ambuteiaje, prin manevre kamikaze şi abia atunci remarc că noaptea e aproape. Nici gând însă să găsesc un loc pustiu în care să campez. Remarcabil gestul unui trecător turc care pune mâna şi mă ajută să salt bicicleta pe un trotuar înalt, în următorul oraş satelit. Se pare că sunt într-adevăr extenuat! Cobor într-un parc, pe ţărmul Mării Marmara. Aici voi dormi ! Hm, nu este chiar aşa de simplu, pentru că parcul este supraaglomerat şi un individ care se tot plimbă de ici-colo este evident paznicul. Turcii au obiceiul ca seara să iasă la iarbă verde pe orice petec de uscat ce are culoarea asta şi aduc cu ei un ceaun de metal în care prăjesc kebab pentru toţi membrii familiei.
 Curăţenia este stăpână ! Dilema mea durează vreo oră, timp în care se întunecă. Mă hotărăsc pentru un dig de pământ, lângă un portuleţ minuscul dar păzit non-stop, câteva sute de metri mai încolo. Este o noapte magnifică, cu sunet de valuri, miresme exotice, luminile avioanelor ce vin la aterizare pe Atatürk, şi muzică orientală ce se suprapune tânguitului muezinilor din moscheile nevăzute. Toate pe fundalul luminilor vapoarelor de pe mare. O, zei... Nu sunt deranjat de nimeni peste noapte, dar nici nu pot dormi decât până la răsăritul Soarelui, când sar la auzul muezinilor din moscheile învecinate. La mijloc este nerăbdarea de a ajunge în Istanbul, dar şi teroarea de a nu prinde ambuteiajele de ieri. La şapte am pornit, record absolut ! 

Ghidat de un fler personal care nu m-a înşelat niciodată (!!!), urmez străzi aproape pustii, de-a lungul Propontului. Sunt în Istanbul !!! Uimit tot mai mult kilometru după kilometru, intru în cetatea sultanilor pe Poarta Topkapi. Rulez acum pe Bulevardul Kennedy, de-a lungul Bosforului.
Urmez Bulevardul Kennedy, de care citeam mereu în cărţile lui Radu Theodoru, şi mă credeţi sau nu, intru cu bicicleta în gara unde oprea Orient Express-ul. Declar finalul expediţiei, dar nu înainte de o raită prin centrul metropolei. Am 1100 km pe odometru şi parcă nu-mi vine să cred că am ajuns în acest loc legendar. E greu să descrii acest oraş cuiva care n-a văzut nici măcar o poză din centrul său istoric. Palate, turnuri genoveze, nave de croazieră, clădiri antice, moschei uriaşe, Golful Cornul de Aur, Dolmabahce şi Topkapî, Suleymanye şi Aya Sofia, Bazarul acoperit şi Universitatea, fabuloasa Moschee Albastră, turişti din toate colţurile Terrei, aglomeraţie şi toate mărfurile Pământului, turci săritori şi preţuri negociable, o lume pe care o visezi şi înainte şi după ce o cunoşti. Orientul miraculos. Parfumul depărtării.

And back. Mi-este greu să mă despart de Turcia, dar ştiu că mă voi întoarce curând îm această ţară cu oameni extraordinari, peisaje uluitoare şi istorie pe măsură. Trenul costă 52 USD dar nu are vagon de bagaje şi în ciuda asigurărilor bagajistului, nu risc să traversez trei ţări cu bicicleta pe post de pasager clandestin. Mi se indică Aksaray, un cartier unde s-ar afla o autogară din care pleacă autobuze doar spre Balcani. Găseşte asta în doar două ore, într-un oraş cu o suprafaţă cât New-York ! Eu am făcut treaba asta în doar una, cu ajutorul localnicilor. Dacă unul nu ştia răspunsul, oprea pe alţii şi curînd, problema mea devenea a întregii străzi. Încredibil, încă o dată ! În Aksaray sunt agăţat de un iranian care mă duce fix în autogara românească (!!!), cale de câţiva kilometri, timp în care povestim o grămadă de politică provitoare la cele trei ţări, ale noastre plus Turcia. 

Prind ultimul loc într-un autocar ticsit al firmei Toros şi toată lumea se poartă bine sau cel puţin mă ignoră, până află că sunt român. Bicicleta mea scoate din minţi un bişniţar gras din Bucureşti, căruia aceasta îi murdăreşte capacele de WC şi manechinele de plastic - marfa - iar unul dintre şoferi, contaminat de prostia dâmboviţeană, îmi ordonă să scot roata din faţă, ca să intre bicicleta. În spaţiul pentru bagaje, chiar dacă este plin de sacoşe cu kitsch-uri ieftine, ar mai intra un marfar. Repede, că plecăm ! Forţez clema axului şi aceasta cedează. O ţigancă autentică, în fustă largă şi batic înflorat, mă ajută. Lasă, că intră şi aşa ! Fac spume, dar individul dispare. Strâng din dinţi, pentru că a costat doar 37 USD. Iranianul înţelege şi el şi pleacă. Plecăm şi noi, dar după 30 minute. Oh, those romanians!
 
Întrebare ce are legătură cu taxa de 1 milion lire la toaleta vămii Edirne: Ce pot face 12 ore, 1,5 litri apă minerală şi 2,5 l Pepsi ? Noroc că am ajuns la timp ! Că tot veni vorba de această vamă, fiind prea bine crescut ca să dau din coate, sunt luat pe sus de o trupă de albanezi din Kosovo, la ghereta unde se puneau ştampilele de ieşire. Ajung chiar atunci când pleca autocarul. Între timp, ajung vedeta autocarului, căci se prinde în final şi restul că venisem pe bicicletă până la capătul Europei. Mă împrietenesc cu un turco-ciprioto-româno-englez, care-mi povesteşte cum au tras mafioţii ruşi în Siberia cu Kalaşnikovul după TIR-ul său. Plictisit de atâta celebritate, încerc să dorm până în vama Ruse. Ireală mi se pare acum toată călătoria mea, şi de fiecare dată când închid ochii văd doar minarete, promontorii scăldate de valuri şi lanuri nesfârşite. Ireali mi se par bătrânii cu combinele din Durankulak, Oggy şi Tito din Varna, turcii din Kirklareli, prietenul meu iranian, arabii în diş-daşuri albe din faţa Moscheii Albastre. Crâmpeie ale unei pagini din viaţă ce mâine va deveni amintire. Nici nu mai bag în seamă că sunt scutit de vămuirea conaţionalilor din Giurgiu, confundat cu un globe-trotter occidental. Nu mai bag în seamă nici ziua plină de aventuri din Bucureşti, nici groapa din faţa Guvernului, în care era să cad cum n-am făcut-o în Balcani. Nici aglomeraţia din acceleratul spre Petroşani. Nici... Deja gândul meu era la următoarea călătorie.
Întotdeauna mai departe...






3 comentarii:

  1. Excelenta tura, descrisa cu mult talent si feeling adevarat.
    Ma bucur ca ai reusit aceasta aventura pe 2 roti si sper sa am onoarea sa te cunosc.

    cu prietenie,
    Claudiu

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitari pentru descriere, felicitari pentru curaj, felicitari pentru gandire! Experienta ta nu iti mai apartine, a devenit in oarecare masura si a mea si a tuturor celor ce o citesc. Scrii cu un pronuntat caracter empatic incat aveam impresia ca pedalez pe sub birou cu ochii atintiti spre minunatele peisaje din text. NB nu te lasa pe tanjala, mai poti avea amintiri asemanatoare si in 2011, 2012....20..

    RăspundețiȘtergere
  3. Incredibila calatorie :). Acum 26 de ani am facut si eu prima oara (aproximativ) acelasi traseu, si parca am revazut acele locuri. Eram insa cu tata cu Dacia, am plecat din Galati pana in Mangalia, apoi Vama Veche, tot litoralul bulgaresc, dupa care Kirklareli, Luleburgaz, Babaeski, Corlu si Istanbul.
    In acea vreme nu exista inca soseaua moderna care leaga aceste localitati, si drumul pe 2 benzi era plin de tiruri, care formau cozi interminabile, si nu le puteai depasi, traficul in sens invers fiind la fel de dens.
    Am acum un nou scop ca biciclist pasionat, anume sa-ti urmez exemplul si sa fac si eu aceasta tura. Multumesc mult Mircea pentru inspiratie si pentru povestirile excelente.
    Respect, Vali, Galati.

    RăspundețiȘtergere