Corfu - Insular pentru o săptămână


Am călătorit către Insula Kerkyra sau Corfu cum o ştie îndeobşte toată lumea, în urmă cu două veri. În acea vacanţă am ales să parcurg următorul traseu: Petroşani - Bucureşti - Salonic - Igumeniţa - Kerkyra - Bari - Roma - Torino - Petroşani. La mijloc era o mai veche dorinţă de a petrece câteva zile pe o insulă, inspirată de pasiunea mea pentru mare şi navigaţie. Desigur, am călătorit pe cont propriu, fără niciun plan concret, aşa cum fac de obicei, făcând în prealabil doar o schiţă sumară a traseului şi un deviz estimativ. M-am folosit cu vârf şi îndesat de ghidul Lonely Planet - Mediterranean Europe.

Cu o zi înainte de plecare am luat biletul de la agenţia CFR din Petroşani şi mi-am împachetat strictul necesar. Desigur, în acea noapte nu am dormit cuprins de febra unei noi plecări. Normal, toată lumea m-a compătimit pentru că plecam din nou la drum singur. De asemenea, mi s-au făcut clasicele previziuni sumbre legate de faptul că nu alesesem o agenţie de turism pentru excursia mea.

În seara următoare, am luat trenul până la Bucureşti, fiind nevoit să aştept până la prânz pe peronul Gării de Nord, trenul Bucureşti - Salonic. Vagonul cuşetă era aproape gol, eu fiind vecin de compartiment cu doi pensionari din Cluj extrem de speriaţi de gândul că vor trece prin Bulgaria. În ciuda asigurărilor mele, cei doi au rămas neliniştiţi întreaga călătorie.

Drumul prin Bulgaria este deosebit de pitoresc, însă aşa cum mă aşteptam, trenul a început curând să acumuleze o întârziere de câteva ore. Spre groaza pensionarilor clujeni, într-una din opririle neprogramate într-o gară din Munţii Balcani, am profitat pentru a coborî să cumpăr apă minerală şi dulciuri bulgăreşti.

Restul drumului l-am petrecut dormind, răpus de o puternică durere de cap, astfel că am ratat oprirea consistentă din Sofia. M-am trezit înainte de Kulata, boscorodit de vameşii bulgari. Când mi-am aruncat ochii pe fereastră, mi-am dat seama că ajunsesem în Europa Mediteraneană, zărind livezile de măslini. Trenul fiind oprit, înăuntru se strecura ţârâitul cicadelor. Dintr-un alt compartiment, un cuplu de studenţi basarabeni coborâse geamul şi îşi strigase entuziasmul într-un Hellaaas! asurzitor care probabil a fost auzit până la Salonic.


Am ajuns la Salonic cu vreo două ore întârziere. Mi-am aruncat în spinare cei doi rucsaci şi m-am îndreptat spre Marea Egee. Nu aveam nicio hartă, însă instinctul mi-a călăuzit ca de obicei paşii prin oraşul care abia făcea ochi. Am vizitat Turnul Alb şi am admirat fascinat golful tăcut.

Ştiam că trebuia să ajung la staţia de autobuz KTEL Makedonia, pentru a lua autocarul spre Igumeniţa, în vestul Greciei. Problema era că aveam la dispoziţie doar o schiţă a centrului oraşului în ghidul LP, pe care o săgeată îndreptată spre vest indica direcţia de urmat către staţia incriminată. Mi-am zis că nu poate fi prea departe, şi nereuşind să mă înţeleg cu nimeni asupra posibilităţii de a cumpăra un bilet pentru transportul în comun, am luat-o la picior în direcţia săgeţii din ghid. Evident, am mărşăluit câteva ore într-acolo, ajungând cu tălpile tocite şi umerii îndoiţi de greutatea rucsacilor.

Am ajuns tocmai la timp pentru a lua singurul autocar direct Salonic - Igumeniţa, având doar câteva minute la dispoziţie pentru cea mai bună îngheţată pe care am mâncat-o vreodată. Am rămas surprins de faptul că domnişoara de la ghişeu m-a pus să-i spun numele pe litere pentru a-l trece pe biletul de 34 EU. T-R-I-F. Doriţi şi numărul de telefon?


Drumul către Marea Ionică se suprapune în mare peste o autostradă în construcţie, ale cărei lucrări de artă m-au uimit, la fel ca şi peisajele splendide din Munţii Pindului. Am ajuns după-masa în Igumeniţa, o rampă de lansare către Insulele Ionice. Un uriaş ferryboat pustiu m-a debarcat împreună cu alţi trei pasageri după un drum plăcut de vreo oră, în Kerkyra (Corfu Town).


Insula m-a primit ospitalieră, fără obişnuiţii rechini care pândesc de regulă prin porturi, gări şi autogări unde debarcă turiştii străini. Însă ca un deja-vu, am fost nevoit din nou să o iau la picior de-a lungul şoselei, întrucât reţeaua de autobuze locale avea un traseu şi orar de circulaţie enigmatice.

Se întunecase deja, când m-am oprit în faţa unei pescării, rupt de oboseală, pentru a-mi verifica direcţia. Un bec chior se legăna în briza mării la capătul unei scânduri, în mijlocul unui nor de ţânţari. Destinaţia mea era campingul Dyonissus, astfel că am întrebat câte ore îmi mai rămăseseră din acest antrenament pentru înrolarea în Legiunea Străină. Un bărbat s-a desprins de pe un scaun putred şi s-a oferit să îmi arate drumul. Am urcat într-o dubiţă mirosind puternic a peşte, înfundându-mă în întuneric cu un om care putea la fel de bine să îmi vrea conţinutul portofelului. Acel grec însă m-a dus până în faţa recepţiei campingului meu, deşi a recunoscut că nu era în drumul lui. Mi-a urat bun venit în Corfu, apoi s-a pierdut pentru totdeauna în întuneric. Iată ceva ce nicio agenţie de turism nu îmi putea oferi!


Am petrecut o săptămână minunată, singur în prima mea insulă. În următoarele zile am căpătat o oarecare faimă printre turiştii din camping, ca fiind singurul dintre toţi care a mers pe jos până în Kerkyra şi înapoi (vreo 20 km), pe o căldură sufocantă. Motivul meu era că voiam să văd cât mai mult din această insulă splendidă, însă bruma mea de celebritate mi-a fost spulberată de un pensionar german care a sosit în camping traversând pe jos întreaga insulă, de la nord la sud. Tot el mi-a lămurit enigma autobuzelor din Corfu, de care altfel am şi profitat.


Am profitat şi de magnifica bucătărie grecească, fapt care mi-a atras o goană disperată prin Kerkyra în direcţia celei mai apropiate toalete. Nu m-a mirat nici faptul că singurul gipan pe care l-am văzut pe insulă avea numere de Prahova. Mi-am făcut un obicei de a-mi petrece serile într-un golf minuscul ascuns de vegetaţie, în care coborai pe o scară secretă din creştetul unei faleze permanent umbrite.


Într-una din seri, vânătorul pe peisaje ce sunt, sprijinea peretele de piatră al unui dig, urmărind doi pescari care reparau o barcă. În apropierea ţărmului, un scurt drumeag pe dig ducea la poarta unei biserici de pe o insuliţă puţin mai mare decât ea. O procesiune nupţială se scurgea tăcută către maşinile din parcare. Părul miresei contrasta cu vălul alb şi trena dusă de două fetiţe cu chipuri angelice. Totul pe fundalul unui apus de Soare lichid care se revărsa în golful ale cărui ape parcă fuseseră împietrite de frumuseţea miresei.


În zilele următoare am călătorit la Kassiopi, în nordul insulei. Am fost într-atât de fermecat de frumuseţea locurilor, întrucât a trebuit să-mi cumpăr o a doua pereche de ochelari şi tub de scuba, întrucât pe prima am uitat-o pe o stâncă deasupra celor mai cristaline ape pe care le-am văzut vreodată. De asemenea, am făcut o plimbare cu barca la Paleokastriţa, de fapt mai mult un zbor deasupra unui acvariu incredibil.

Din Kerkyra, călătoria mea a continuat în Italia. La una dintre agenţiile din Kerkyra, o doamnă băţoasă a refuzat să îmi vândă bilet de ferryboat către Bari fără paşaport, întrucât nu credea că România este membră a UE, deci cetăţenii săi nu au nevoie de paşaport pentru a călători aiurea prin Bătrânul Continent. Mister, I can't sell you a ticket without a passport! M-am întors la camping şi mi-am recuperat paşaportul, apoi m-am întors în Kerkyra la altă agenţie, de unde am cumpărat un bilet niţel mai ieftin.

Noaptea în port, ferryboatul cipriot a sosit cu o oră întârziere, sub un incredibil de înstelat cer. Abia când s-a apropiat am văzut că avea alt nume decât cel trecut pe bilet. Why? a întrebat însoţitoarea de bord la controlul biletelor. I have no idea, am replicat, apoi m-am alăturat bandei de tineri englezi care urca în uriaşa navă. Lângă noi, unei familii de ruşi li se fac praf bagajele de către vameşi. Iată un avantaj al faptului de a fi membru UE. Abia mai târziu, întins pe izolir pe podeaua de metal a clasei Deck, mi-am dat seama că simpatia era reciprocă. Nici insula nu dorea ca eu să plec atât de devreme.

3 comentarii:

  1. bine, mah, nu-mi puteai povesti si mie toate astea pe drumul inspre liceu? in alta ordine de idei...felicitari! esti...bun!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ar fi trebuit sa fie al naibii de departe, pentru a-ti povesti cate ceva din toate calatoriile mele.

    RăspundețiȘtergere
  3. pai...ne transferam la liceul din hunedoara! sau...citesc aici! aleg varianta a doua?!

    RăspundețiȘtergere