''Rommtransport'' sau ''Romanians are bad people''

Atunci când eram copil, tovarăşa învăţătoare mi-a spus ca R.S.R. este cea mai frumoasă ţară din lume. Nu aveam niciun motiv să n-o cred, şcoala este o minunată instituţie legală de format/spălat raţionamente în formare, astfel încât am crescut convins că închisoarea roşie în care trăiam, era cu adevărat un colţ din Paradis pogorât pe Pământ.

Din fericire, aşa cum îi stă bine oricărei orânduiri opresive, sistemul socialist s-a năruit, R.S.R. a devenit, simplu - România, şi primele criterii de comparaţie altfel, mi-au zdruncinat majoritatea convingerilor dobândite în sala de clasă cu tabloul zâmbitor al lui Nicolae Ceauşescu deasupra tablei. Totuşi, o condiţionare jalnică încă era acolo, o schilodită de poveşti şi imagini de la televizor, de la cunoscuţi suficient de norocoşi să fi cunoscut pe cineva care să fi călătorit în afara ţării. Şi totuşi, mi-am zis... munţii noştri înneguraţi, râurile molcome, marea de turcoaz, şi mai ales oamenii cei ospitalieri...

În urmă cu câţiva ani, un venerabil cetăţean ceh îmi transmite fără rezerve un mesaj în care se simţea un indubitabil substrat ranchiunos: Romanians are bad people! Ce se întâmplase? Ceva obişnuit: familia sa făcuse greşeala impardonabilă (dar nerepetată) de a trece prin România în drum spre staţiunile din sudul litoralului bulgar. O bună parte din bugetul familiei se afla de acum în buzunarele unui vameş, a numeroşi poliţişti rutieri, chelneri şi ţigani valutişti. Nu am insistat, explicaţiile erau inutile.

Trebuie să recunosc că nu sunt patriot, sentimentul acesta a murit demult, şi este firesc să fie aşa. Chiar dacă acest lucru li se va părea multora o blasfemie (în Alabama m-aş fi ales cu un glonte în cap dacă as fi susţinut acest lucru, dar slavă Cerurilor, nu sunt yankeu) îmi voi duce hula până la capăt şi voi spune că mă doare în cot de valorile contemporane ale societăţii mioritice. Consider că nu există eroi care au murit pentru patrie, ci doar oameni simpli, milioane dintre ei, ce au pierit pentru satisfacerea ego-urilor bolnave a puţini demenţi. Consider de asemenea că idei precum înfăptuirea României/Finlandei/Ugandei/Bhutanului Mare aduc suprinzător de mult cu nevoia câinelui meu de a marca un număr cât mai mare de copaci din împrejurimi. Pentru cei cărora această opinie li se pare de-a dreptul maladivă, o versiune mult cenzurată poate fi lecturată între copertele romanului Ion. Într-o perioadă în care ştiinţa şi tehnica desfid imaginaţia, mai există încă un număr suprinzător de mare de Ioni.

A nu se înţelege că sunt un individ gol de valori morale, culturale sau de alt fel. Sunt perfect conştient că în istoria ţării mele, la fel ca şi a Finlandei/Ugandei/Bhutanului au fost prezenţi indivizi aparţinând cu adevărat speciei H. Sapiens Sapiens. Doar că nu mai văd această sapienţia în prezent şi mă refer strict la fosta R.S.R.

Străbunicul meu a fost honved în armata imperială. A luptat împotriva italienilor, croaţilor şi sârbilor. Ar trebuie oare să-i urăsc pe italieni, croaţi şi pe sârbi? Străbunicul său a luptat împotriva turcilor, dacă nu cumva a fost de-a dreptul înrolat în rândurile ienicerilor. Să-i urăsc şi pe ei? Dar ei, mă urăsc şi ei? Ar trebui ca noi, urmaşii celor care s-au luat în cătare pentru bunăstarea vreunui kaiser la fel de muritor ca ei, să ne urâm doar pentru că suntem urmaşii lor? Cui îi vor jura credinţă urmaşii mei, a cui ţărână noroioasă o vor jindui şi mai ales, pe cine vor urî ei?

Câţi vor trece oare peste condiţionările impuse de o biologie care a hotărât că omul este un mamifer gregar, prin urmare obligat să adere şi să-şi protejeze grupul/clasa/cartierul/oraşul/echipa de fotbal/ţara/religia, etc, şi câţi se vor erija în noi Tomas de Torquemada citind rândurile mele?

Călătorind anual în Europa, în ultimii ani, am avut ocazia de a vedea şi auzi aproape peste tot vorbindu-se româneşte. Aş dori să pot spune că prezenţa conaţionalilor mei mi-a adus un soi de confort instinctiv asociat casei, căminului situat la mii de kilometri depărtare. Aş fi vrut, dar în realitate a fost pe dos.

I-am întâlnit peste tot. Mi-au cerut bani la intrarea în Vatican, în oraşele italiene, austriece, greceşti, franceze, ş.a. M-au înjurat în Roma, m-au agasat în Nisa, m-au scârbit în Patras, m-au înspăimântat în Torino. Nu încercaţi să scrieţi singuri continuarea, nu trageţi concluzii pe care să mi le atribuiţi. Am întâlnit şi mulţi români cu nimic mai prejos decât cetăţenii ţării în care munceau. Mint! Am întâlnit doar câţiva, însă ştiu că există.

Prima oară în Roma, visul a milioane de călători. O cerşetoare desfigurată hidos, în apropiere de Castel Santangelo. Parcul din zona La Piramide. Locul de întâlnire al imigranţilor. Sud americani: fiesta, arome puternice de mâncare, ceva care seamănă cu un banjo, râsete. Albanezi, mai departe: tăcuţi, discuţii încrâncenate, table sau ceva analog. Români, de-a dreptul în parcare: grătare, manele la maxim, bătaie cruntă la final, carabinieri. Seara, pe unul dintre posturile naţionale de televiziune italiene se prezintă modalitatea prin care puradeii români fura din buzunare în faţa marilor monumente. Nu e nimic savant, presupune doar mult tupeu, încredere din partea turiştilor şi cunoaşterea impotenţei legii: sunt minori, nu păţesc nimic.

Torino Porta Nuova: se plimbă aparent fără ţintă printre călători, analizează bagaje, oameni. Vorbesc o italiană cu un evident accent moldovenesc, negricioşi, tricouri mulate cu înscrisuri de genul Puta madre. Un bătrân (italian) mi-i arată şi mă previne.

Paris. Francezilor li s-a părut dintotdeauna romantică ideea de gitan, de libertate şi aspiraţii către noi orizonturi pe care acest cuvânt l-ar presupune. Champs Elzysees: sunt cu zecile, la distanţe strategice, în genunchi, aşteptând un bănuţ.

Nisa. Este un bărbat de vârstă mijlocie care se ţine după turiştii care fotografiază iahturile milionarilor de pretutindeni. Într-o oră a adunat suficient pentru câteva sticle cu alcool ieftin pe care le goleşte cu un altul, urlând obscenităţi în română în direcţia a două turiste descumpănite.

Da, ei sunt cei care ne sar în ochi peste tot în Europa, nu numai în cele câteva locaţii menţionate. Nu este vina noastră că incompetenţa, jaful şi aroganţa tuturor celor care au condus fosta R.S.R. în ultimii 21 de ani au alungat (şi încă alungă) milioane de oameni din casele lor, în căutarea unei vieţi măcar decente. Pe toţi aceşti aspiranţi la o porţie din naţiunea ruinată îi urăsc, nu pe duşmanii străbunicului meu.

În ultima perioadă, fenomenul S'il vous plaît, Monsieur! a atins cote parcă direct proporţionale cu aroganţa clasei conducătoare. E o maree care sperie un continent întreg. Nu vreau să fiu ipocrit şi să mă fac că nu îi văd, ei sunt acolo şi sunt într-un număr incredibil de mare. Îi admir pe ceilalţi, care au lăsat totul pentru a începe o viaţă normală ca parte a unei naţiuni normale. Ei nu se văd, dar ştiu că suferă mai mult decât un călător ca mine.

În urmă cu o lună eram pasager într-unul dintre autocarele ce fac curse regulate între România şi Grecia. Majoritatea celorlalţi erau ţigani (unii schilozi) care aveau două alternative la sosire: cerşit şi furat. Zeci de autocare într-o zi, doar între Bucureşti şi Athena. O singură firmă a trimis într-o zi 15!
La una dintre opriri, copii şi adulţi totodată îşi fac nevoile în rondurile de flori, ceea ce mi-a adus aminte de un episod similar din Germania, în care câţiva indivizi au făcut acelaşi lucru într-o cabină telefonică. La capătul călătoriei, după doar un sfert de ceas de la sosire, două ţigăncuşe din acelaşi autocar se postează în faţa casei de bilete a liniei de ferryboat. Câte alte istorisiri similare are fiecare dintre cei care au călătorit în Europa Occidentală?

O Europă în care am descoperit munţi splendizi, fără gunoaie, ape lipsite de peturi şi ţărmuri ale unor mări curate. Şi am mai descoperit ceva: oameni care nu se sfiesc să întindă o mână de ajutor. Asta până când le spui că eşti vecin cu ceilalţi.

Europa, păzea că venim! Pardon, ei vin! Eu nu cerşesc deşi câştig într-o lună cât un cerşetor de pe bulevardul parizian în două zile, îmi plătesc taxele şi impozitele, nu fur roţi şi cauciucuri de automobile, nu fac scandal nicăieri, din telefonul meu nu urlă manele în metroul din nicio capitală europeană, vorbesc acceptabil câteva limbi străine, ştiu şi vreau să trag apa la toaletă.

A, mai e ceva: în funcţie de coordonatele geografice, mă numesc Mihailovici şi sunt sârb sau Ivan şi sunt rus. Din Novosibirsk!

2 comentarii:

  1. Superb articolul si foarte bine spus. Am trecut si eu prin aceste umilinte in calatoriile mele prin Europa. In Bruxelles de exemplu, la Banca Nationala unde aveam programare sa vad niste monede de colectie(sunt colectionar), era plin de tigani. La receptie, doamna stia ca vin din Irlanda, iar cand eu am intrebat ce e cu oamenii aia, ea mi-a spus cu o voce mai timida ca sunt ROMANII care vin sa schimbe banii care-i fac la cersit. Deja imi si inventasem scuza in mintea mea, daca trebuia sa-i arat un act de identitate. Norocul a fost ca am imprimat foaia cu programarea si n-a fost nevoie de altceva. La iesire din banca, o tiganca isi indeamna tiganul sa-mi dea una in cap si sa-mi ia aparatul de la gat(un DSLR). Norocul mi-a fost cu politia care patrula chiar peste drum.
    Si exemple sunt destule, dar pot sa spun ca in Dublin, imi creapa obrazul cand vad Garda legitimand cate un cersetor/cersetoare si ies la iveala buletinele de Romania. In momentele alea chiar ca dospeste in mine un sentiment de patriotism de nu-mi vine a crede. De aceea ma zbat acum sa-i obtin cetatenia baietelului meu de 2 luni, pentru a scapa de eticheta asta pe care ne-au impus-o fara pic de efort aceasta etnie parazita.

    Felicitari pentru articol!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mie mi s-a intamplat ceva destul de interesant: am avut ocazia sa calatoresc mult peste granite inainte de caderea RSR. In acele vremuri din tara puteau pleca doar cei buni (nu ca as fi fost eu dintre cei buni :D), iar romanii erau vazuti pretutindeni ca niste oameni exemplari.
    In prezent insa, imaginea romanilor in lume e foarte asemanatoare cu mediul social halucinant din filmul "Balanta" al lui Lucian Pintilie, pe care prima data cand l-am vazut mi s-a parut exagerat de sumbru.
    Din pacate, asa arata Romania de azi, o societate contorsionata si violenta, si ma gandesc ca de-a lungul istoriei sale a fost la fel. Nu se poate ca dintr-o data minoritatea tiganilor sa devina cel mai rau cancer al unei natiuni, sigur asta s-a intamplat si in trecut. Trebuie doar sa ne amintim de tiganii deportati de Ion Antonescu in Transnistria, din cauza ca jefuiau si omorau in voie in intunericul din timpul camuflajului nocturn anti-bombardamente.
    Nu sunt rasist, dar simt ca devin cu fiecare zi care trece. Pe de alta parte, nu pot sa ma abtin dintr-un sentiment de vendeta la adresa cetatenilor tarilor europene, care decenii la rand ne-au acuzat ca "discriminam" minoritatea tiganilor. Acum constata si ei pe propria piele a cui parte au tinut-o.
    Cea mai mare greseala pe care o poate face totusi lumea e sa generalizeze. Am cativa prieneti tigani, care nu se incadreaza deloc in sintagma "n-ai sa vezi vreodata salcia pom si tiganu' om". Sunt multi tigani la locul lor, cu toate ca simt si ei stigmatul discriminarii.

    RăspundețiȘtergere