Şcoală, pâine şi ospitalitate orientală

Nu am stat niciodată să contabilizez kilometrii pe care i-am parcurs de-a lungul călătoriilor mele. Unul dintre motive este că, indiferent de cifra finală, îi voi considera prea puţini. Celălalt este legat de faptul că această simplă operaţiune aritmetică va consfinţi un moment trist, probabil cel mai trist al vieţii, acela în care voi atârna bocancii în cui şi mă voi aşeza în fotoliu, părăsit de trup, călătorind doar cu mintea şi doar printre rafturile cu propriile amintiri.

Este surprinzător, câtă lume nu numai că nu poartă bocanci, ba chiar îşi face în fiecare zi surcele din acele rafturi, pentru a se încălzi la o efemeră flacără cotidiană din reclame, minciuni, orgolii, ingratitudine, risipă, putere şi ignoranţă, pe care numim Societate. Acele imagini pe care le văd zilnic, cu bătrâni privind către flacăra ce i-a lepădat, mă întristează de fiecare dată. După cum mă întristează tinerii din jurul meu, felul în care Societatea le spală creierele, pentru a deveni o masă omogenă, lesne de furajat cu reclame, religie şi televiziune. Îi văd treizeci de ani mai târziu, privind în gol, întrebându-se cine le-a furat viaţa, preşedintele, jidanii, directorul, masonii sau extratereştrii. Culmea cruzimii, nici măcar evidentul răspuns nu le este la îndemână, astfel că vor fi puţini cei care îşi vor da seama în amurgul vieţii, că de fapt, nu au avut vreuna.

Astăzi, la şcoală, unul dintre elevii mai mari privea distant prin fereastră, aruncând priviri îmbufnate către dansul marilor fulgi de zăpadă ce se roteau deasupra curţii colegiului. În acel moment, era tare departe de savanele africane şi alte subiecte ale lecţiei programate cu multe luni în urmă pe baza unei liste cu obiective şi conţinuturi elaborate de cineva care nu poate sau nu vrea să racordeze şcoala la adevărata lume contemporană. Observându-l, imagini în oglindă m-au luminat. Mă vedeam pe mine, în ultima bancă din clasă, încruntându-mă la norii gri şi fulgii de zăpadă care se încăpăţânau să nu-şi contenească cernutul la sfârşitul iernii, întârziind prea mult explozia de verde care mă alunga de la ultimele ore pe dealurile înflorite din jurul şcolii.

- Aş vrea să vină primăvara mai devreme, a zis.

- Şi eu, însă n-o vom grăbi zgâindu-ne pe geam, am răspuns.

- Când e cald, măcar putem fugi din oraş, urca pe munte, mi-a accentuat el deja-vu-ul. Abia aştept să vină vacanţa mare...

- Acum câteva momente, te mulţumeai cu primăvara, am replicat.

- Dumneavoastră ar trebui să ştiţi mai bine, a zâmbit el, în fiecare vacanţă plecaţi în câte-o călătorie. Priveşte titlul de pe tabla murdară şi continuă: în Africa, nu intenţionaţi să mergeţi?

Am privit harta murală colorată, linia albastră a Nilului, maroul Ethiopiei, galbenul saharian.

- Este pe lista mea scurtă, l-am asigurat.

- Eu unul abia aştept să vină vara, o să merg cu părinţii în Turcia, a exultat micul meu alter-ego.

Cu mulţi ani în urmă, în miezul unei zile fierbinţi de iulie, coboram din tren într-o haltă obscură de pe Valea Oltului. Rucsacul atârna greu în spate, iar Soarele pârjolea câmpul galben de orz care se întindea până în primul sat de la poalele zidului de netrecut al Munţilor Făgăraş, destinaţia mea nebună. Un singur drum, o dâră prăfuită de ţărână încinsă, perfect dreaptă şi lungă de vreo 4 km, ducea într-acolo. Umerii mă dureau, iar rucsacul greu făcea ca destinaţia să pară a se depărta dincolo de orizontul ce dansa în canicula amiezii, cu fiecare pas târât prin colbul încins.

Din spate, un punct s-a materializat într-o căruţă trasă de un splendid cal de munte, ce s-a oprit în dreptul meu. De pe capră, o bătrână îmi zice moale:
- Hai în căruţă, domnule, că îi tare cald astăzi.
Am aruncat bucuros rucsacul sus şi am săltat şi eu în fânul din căruţă. Îndemnat blând de bătrână, calul şi-a reluat pasul plictisit spre satul în care am ajuns puţin mai târziu.
- Dar un magazin, aveţi pe aici, am întrebat eu, scuturându-mi fânul de pe haine, gândindu-mă la cele cinci zile de drumeţie ce mă aşteptau dincolo de sat.
- Apăi, e unul, dar e închis, că-i duminică. Dar, hai că ţi-o dau pe a mea, mâine vine ficiorul şi îmi aduce alta.
Câteva zile mai târziu, când celelalte merinde mi se terminaseră, molfăiam câte un colţ din pâinea primită de la bătrâna din Sebeşul de Sus, privind turbioanele nebune de ceaţă care învăluiau cele mai înalte piscuri ale Carpaţilor. Primisem o lecţie pe care nicio şcoală nu mi-o putea preda.

Câţiva ani mai târziu, tot într-un iulie aprig, stăteam cuminte la coada dintr-un magazin minuscul care vindea de toate, în inima prăfuită a Turciei Europene. Tot o pâine doream, însă turcul mustăcios dinaintea mea le cumpărase pe ultimele. Am privit dezamăgit raftul gol, iar mustăciosul a înţeles imediat. S-a întors din uşa magazinului şi a depus o pâine pe raft, pentru a avea eu ce cumpăra. Vânzătorul a zâmbit, ca şi cum acest lucru i se părea absolut normal în acel loc de pe planetă, însă m-a prins de mână înainte de a ieşi şi mi-a făcut semn să aştept. După minute în care a scotocit în haosul din spatele tejghelei, mi-a întins - tot zâmbind - o hartă magnifică a Turciei, şi a socotit zâmbetul meu ca fiind unicul profit de care avea nevoie în acea zi.

La căderea nopţii, pâinea turcească moale şi conserva de fasole au susţinut un festin de invidiat, la marginea unui lan nemărginit de floarea soarelui, iluminat de milioane de licurici la întrecere cu Luna care se întrezărea prin cetina parfumată a câtorva pini piperniciţi, la marginea unui sat din Turcia în care oamenii erau Oameni.

În Munţii Strandja, în aceeaşi fascinantă Turcie, câţiva militari mi-au găsit într-o dimineaţă cortul lângă un mare gard de sârmă ghimpată care marchează frontiera minată a ţării. Nu m-au arestat, nu m-au bruscat, nu m-au umilit precum făcuse un poliţist de frontieră român din Vama Veche, ba chiar m-au lăsat să-mi iau micul dejun în acel loc în care accesul era interzis cu desăvârşire. La sfârşitul acelei zile, am oprit bicicleta în faţa unui atelier dintr-un mic orăşel turcesc, care aparent repara şi vindea orice, cu condiţia să fie ruginit. Am presupus că turcul de acolo avea ceea ce uitasem eu acasă: uleiul gresant pentru lanţul şi angrenajele bicicletei. Ei bine, am presupus greşit. Întâi, aceea că un singur turc avea grijă de loc. În curând, din asfalt au răsărit cel puţin zece. Apoi, am greşit întrucât ceea ce căutam, era probabil unicul lucru care nu se găsea acolo.

Am greşit şi pentru că venisem în Orient cu prejudecăţile de acasă şi cu o sumă incredibilă de tare ale Occidentului. Astfel că în minutele următoare, am urmărit cum un copil de pe stradă aleargă să cumpere respectivul lubrifiant ca şi cum soarta sa ar fi depins de asta, un scaun se materializează sub fundul meu, un covrig aburind într-o mână, iar un pahar de limonadă în cealaltă. Un oraş întreg se adună în faţa atelierului, bătrâni şi copii deopotrivă, pentru a-mi povesti despre Hagi, vreme, munţi, viaţa lor, sau orice altceva, din moment ce oricum nu contează, eu nu înţeleg o iotă. Feţele sunt luminoase, se zâmbeşte şi se strâng mâini. Bicicleta mea îşi recapătă funcţionalitatea, iar orăşelul Kirklareli îmi serveşte o nouă lecţie: reparaţia şi trataţia s-a făcut pe prietenie, zâmbetul meu a fost bacşişul.

Aceeaşi lecţia mi-a servit-o bătrânul în dreptul cârciumii căruia m-am oprit să mă odihnesc şi care a sărit de pe scaun ca să mi-l ofere, băiatul de pe marginea drumului de la care am cumpărat câteva roşii şi care a fugit după mine ca să-mi mai dăruiască încă o dată pe atâtea, paznicul fabricii care a alergat să-mi umple sticlele cu apă de la gheaţă în cea mai fierbinte zi de pe planetă, fără să-i cer nimic, poliţiştii care au oprit traficul ca să traversez o stradă cvasipustie, paznicul parcului istanbulez care mi-a zâmbit complice când am ridicat cortul pe digul Mării Marmara, iranianul care a venit cu mine jumătate din Istanbul doar pentru a mă ajuta să găsesc o autogară. Miile de mâini care m-au salutat fără ezitare şi fără gânduri ascunse, pe mine, un călător pe care-l zăriseră doar de câteva secunde.

Pâinile şi mâinile acelea, m-au ajutat să înţeleg. Acolo departe, în verile acelea fierbinţi, am înţeles ce trebuie să găsesc pe acest glob de ţărână ce orbitează în jurul Soarelui, dar mai ales ceea ce trebuie să ofer la rândul meu. Dacă îmi continuam goana orbească prin viaţă, ancorat zdravăn între braţele unui fotoliu la modă în faţa unui televizor, nu aş fi început niciodată să mă cunosc pe mine. Asta pentru că oamenii aceia simpli pe care i-am întâlnit uneori la mii de kilometri de casă, mi-au fost cei mai buni profesori, iar lumea întreagă, cel mai bun manual.









7 comentarii:

  1. Am citit cu interes ceea ce ai scris, intr-adevar lumea in care traim este mult mai frumoasa decat sticla fumurie de dupa care ne uitam la ea. Suntem plini de prejudecati iar franghiile cu care reusim sa ne incatusam vietile ne fac sa parem niste marionete jalnice.Picatura pe care ai scris-o aici sper sa ne faca sa vedem mai clar...dar oricum dupa lecturare imi doresc sa fiu un om mai bun.

    RăspundețiȘtergere
  2. Culmea e ca pentru mine Kirklareli a fost primul contact cu lumea non-comunista, in iulie 1986. Eram totusi prea mic si prea fascinat de nimicurile colorate care abundau peste tot ca sa iau seama la lectiile de modestie predate de localnicii din micile asezari rumeliote.
    In schimb, cand am luat contact ulterior cu megalopolisul numit Istanbul, dupa cateva zile eram disperat sa ma intorc in orasul meu comunist, oaza mea de liniste comparativ cu asaltul zdrobitor al Istanbulului.
    Oricum, esenta e ca oamenii nepoluati de tv, internet, "city-life" raman reperele de verticalitate pe care le cautam cu atata disperare in oceanul de mizerie umana in care ne balacim zilnic ...

    Vali, Galati

    RăspundețiȘtergere
  3. Trebuie sa recunosc ca nu am putut sa ma opresc din lecturat odata ce am inceput sa citesc postarea. Si cum citeam mai mult, cu atat ma apuca iar ura pe cei care conduc Romania, cand ma gandesc cat de frumoasa tara avem, dar ca unii suntem fortati sa ne parasim plaiurile natale pentru a cauta o viata mai buna acolo unde suntem apreciati pentru ceea ce stim, nu pentru ceea ce avem in buzunar sau "in spate". Felicitari pentru acest blog si o sa-l citesc mai pe indelete, pentru ca ma regasesc in foarte multe randuri si mai ales imi place sa citesc despre aventurile altor oameni.
    Multa bafta!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Marius: multumesc pentru aprecieri;

    Vali: moţul Pittiş zicea că ''banul şi puterea sunt pericole mortale''. Da, se vede din plin oriunde sunt mari aglomeraţii umane, inclusiv în Istanbul.

    Cristi: majoritatea nodurilor ni le facem singuri. Ele o să se desfacă singure. Atunci când va fi prea târziu.

    RăspundețiȘtergere
  5. nu stiu daca esti MIRCEA colegul meu de facultate,de camin
    dar esti tare omule indiferent cine ai fii

    RăspundețiȘtergere
  6. Anonim: Semneaza-te si vom vedea daca ne cunoastem sau nu.

    RăspundețiȘtergere
  7. Oricat am descoperii frumusetile lumii, daca acestea nu ne conduc la frumusetea interioara a omului, zadarnice sunt toate. Faptul ca din unele le invatam pe celelalte, este meritul lor si al nostru deopotriva. Ferice de cei care mai au acest discernamant! Mircea, prin sensibilitatea in care traiesti si scrii, devii un reper pentru multi, o sageata indicatoare spre frumusetea vietii, spre frumosul din noi. Nu pot sa nu-mi amintesc citatul care i-a bulversat pe foarte multi: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru"!

    RăspundețiȘtergere