Fiind luna august, vârful sezonului turistic în Europa Meridională, atracțiile turistice mediteraneene împrumută un soi de funcționalitate bazată pe relația inversată dintre o mortăciune zăcând la marginea unui drum încins de un Soare ce îți face datoria sârguincios și larvele care colcăie cu milioanele în carnea sa umflată. Adică, mortăciunea, în acest caz impecabil cosmetizată, se ghiftuie cu milioanele de paraziți, turiștii.
Întrucât Lonely Planet sugera discret (probabil dintr-o scăpare inadmisibilă din partea vreunui editor distras de postarea pe Facebook câtorva gigaocteți de selfiuri de genul Eu-și-Turnul Eifel, Eu-și-Marele-Canion, Eu-și-Big-Ben, Eu-și-cel-care-mă-va-jefui-în-două-secunde) că interiorul Istriei are acel farmec despre care bat câmpii mereu autori faimoși și bloggeri anonimi precum subsemnatul. Descrisă îndeobște prin adjectivul autentic, având ca sinonim în secolul globalizării jecmăneală, regiunea peninsulară Istria este cunoscută în România printr-o glumă a lingvisticii, respectiv orașul Pula.
Autorii Lonely Planet - Croatia se dovedesc suficient de naivi încât să omită etimologia numelui faimosului oraș și să încurajeze turiștii străini să viziteze România. Din fericire, nu au dat greș atunci când au recomandat turiștilor odată ajunși în centrele turistice consacrate de pe litoralul adriatic să o șteargă discret către interiorul Istriei, unde îi așteaptă orășele minuscule fortificate, catedrale pe vârf de deal, livezi de măslini, mânăstiri cu osuare pentru amatorii de moaște, crame pentru cei de vinuri, dar mai ales ... liniște.
Pazin este un astfel de exemplu. Fiind capitala regiunii Istria, te-ai aștepta la un oraș fremătând de viață și, mai ales, sufocat de turiști. Adevărul este că, atunci când îmi mâncam pastele cu sos bolognez pe o bordură, în fața statuii lui Jules Verne, orașul mi s-a părut nițel mai slab populat decât pe vremea Imperiului Austro-Ungar, când a devenit scenă pentru o întâmplare din romanul Mathias Sandorf al maestrului francez. Nu m-ar fi mirat însă dacă aș fi aflat că, pe durata verii, croații se refugiază din calea hoardelor de turiști străini mai abitir decât au făcut-o din fața tancurilor de fabricație sovietică a sârbilor.
Abisul din Pazin, este o prăpastie nu prea adâncă, pe buza căreia este aninat castelul Monteccuoli. De-a lungul mileniilor, un râu prea leneș ca să facă un ocol, a hotărât pur și simplu să traverseze dealul, creând un ponor spectaculos. Peștera și cele două lacuri din aceasta sunt dificil de parcurs, dar nici eu nu sunt entuziasmat de târâșul prin cotloane întunecoase, duhnind a mâl și frig, eventual a cadavre descompuse de animale domestice aduse de râu (sau a altor imprudenți). Cei interesați o pot face însă, apelând la serviciile unor ghizi locali.
Cei cărora urcatul pe un scaun pentru schimbatul unui bec nu le provoacă amețeli precum mie, pot să traverseze prăpastia cu tiroliana, plătind pentru privilegiul de a urla pe distanța de două sute de metri, la o sută înălțime, echivalentul unui bilet de avion pentru cinci sute de kilometri.
Adevăratul abis din Pazin, în opinia mea, este tocmai lipsa turiștilor. Pe durata verii, sunt milioane pe coasta dalmată, însă rareori vezi câte un tudinac (echivalentul pentru gringo, în sârbo-croată) în pantaloni scurți, cu nasul roșu și camera foto bălăbănind peste tricoul pătat de transpirație. O, la naiba, încă unul căruia i s-a defectat GPS-ul, îți vine să zici, compătimitor.
Nu m-am mirat că Pazin s-a ridicat la nivelul așteptărilor, chiar dacă eram nițel plictisit de multele orășele minunate din Istria (și cam înfometat, după cum ați observat). Era un pic ca la Louvre, prea multe chestii faine, nimic nelalocul său, niciun pet pe jos. Să fim serioși, dacă Abisul ar fi fost în România, să zicem la Câmpeni (nu am nimic cu locuitorii de acolo, se înțelege), ar fi fost de mult înfundat cu gunoaie și pisici înecate. Erau prezente minunate clădiri vechi, cu tencuiala colorată scorojită, străzi întortocheate și chiar o biserică pe o înălțime.
Singurii turiști erau evident cunoscătorii lui Jules Verne și amatorii de tiroliană. O familie de francezi cu un accent sudic enervant. O altă familie, mai mare, de ruși, cam bădărani. După ce au plecat ei, s-a făcut brusc liniște.
Așa că, mi-am mâncat pastele și am plecat.
