Eu sunt viu, voi sunteţi morţi!

Îmi pun roba, cu mişcări încete. Căldura şi valurile de umezeală dinspre mlaştini se revarsă prin fereastra deschisă. Miasme de putreziciune şi sunetele vietăţilor ascunse prin smârcuri îmi asaltează simţurile. E timpul să mă pregătesc

Numele meu este Jorza şi sunt thanatonaut. De când m-am născut, am petrecut mai mult timp printre morţi, scormonind prin tenebre, decât în sânul semenilor mei vii. Nu am familie şi nici prieteni, toată lumea se fereşte înspăimântată din calea mea. Mamele acoperă ochii copiilor când mă văd, bărbaţii îşi pleacă privirile tulburaţi. În anii de început am urât asta şi am suferit din cauza repulsiei pe care o zăream pe chipurile lor, dar acum nu îmi mai pasă. Orice thanatonaut învaţă, mai devreme sau mai târziu, că oamenii vii pot fi mai înspăimântători decât cei morţi. Nu toţi se dau însă la o parte, sunt alţii pe care prezenţa mea nu îi înfricoşează iar asta îmi aminteşte mereu că port în cârcă toate stigmatele Vaticanului.

Sunt capabil să mă apăr de ororile Lumii de Dincolo dar nu şi de cele ale umanităţii. Din fericire, guvernul khmer are grijă să nu mi se întâmple nimic, sunt cel mai preţios giuvaer al ţării. De când în mocirlele împuţite, mişunând şerpi, de la nord de Tonlé Sap, s-a descoperit prima dintre intrările în Valea Styx, Cambodgia a renăscut din propriile mlaştini şi cenuşe. La fel s-a întâmplat şi în Haiti, Benin, Tibet şi Sri Lanka, în care se află celelalte cinci.

Nu ştiu de ce ele se află acolo, dar trebuie să fie un motiv pentru care Apele Negre s-au arătat în colţuri ale lumii năpăstuite de-a lungul istoriei de războaie şi crime cumplite. Unii zic că e Sfârşitul aproape. Alţii că acesta a şi trecut.

Bisericile monoteiste au răcnit mâniate, prin voci răguşite de episcopi şi imami. S-au proliferat ameninţări în care s-au pomenit lucruri teribile precum arma nucleară sau embargoul total. Cele şase ţări ale căror pământ fusese spurcat de Apele Negre nu erau un adversar pe măsură pentru niciuna dintre ţările creştine sau islamice furioase. Din fericire, preşedintele Beninului, André Badadou, a avut inspiraţia să anunţe că ar putea lăsa deschise zăgazurile, ca Styxul să se revarse peste lume. Asta cu doar câteva ore înainte ca trupele creştine europene să pună piciorul în ţara sa. Bineînţeles, lucrul acesta nu este posibil, Apele Negre nu ascultă nici de cei vii nici de morţi, dar forţele străine au dat imediat îndărăt, ca din faţa unui cufăr în care sâsâie o cobră.

Este un paradox, dar tocmai cei care ne-au hulit, ne-au vânat şi ne-au ucis, au contribuit decisiv la îmbogăţirea celor şase ţări. În ciuda avertismentului teribil al Bisericii, milioane de creştini şi chiar musulmani au dorit să ia legătura cu cei morţi. Fie că doreau să afle răspunsuri la Ce este Dincolo? sau chestiuni mult mai pragmatice precum Unde ai lăsat banii înainte de ...? au ignorat orice avertisment şi au venit cu capetele plecate, speriaţi la culme, dar curioşi, la Angkor.

Atunci intervenim noi, thanatonauţii. Contra unei sume, deloc neglijabile, vărsată statului khmer, thanatonauţii preiau cererea celui viu şi pleacă în căutarea celui mort.

E timpul să plec. Deja, s-a înserat. Păşesc pe pardoseala de piatră şlefuită de paşii a nenumărate secole. Doi servitori laoţieni se reped să-mi deschidă uşile de acaju. Umezeala şi căldura mlaştinii mă împresoară. Broboane de sudoare mi se scurg pe tâmple. Păşesc încet pe pietrele care pavează aleea ce duce spre mlaştini. Păsările serii ţipă în junglă, prevestind ceasuri cumplite pentru păcatele lumii. Doi copii fug plângând prin întuneric. Un grup de bonzi se prosternează la trecerea mea, veşmintele lor ridicol de portocalii măturând aleea mustind apă călie. În spatele meu se desfăşoară discret garda khmeră care confiscă fără drept de apel aparatele de fotografiat ale pelerinilor. Regulile sunt stricte, agenţii Vaticanului se pot afla oriunde iar antrenarea unui thanatonaut înseamnă bugetul unei ţări bogate pe un deceniu.

Aleea e pustie, sunt singurul care tulbură liniştea frunzelor jilave căzute din copacii de pe margine. Un boa constrictor lunecă neauzit în apa verzuie de pe margine. Toată lumea ştie încotro mă îndrept. Mă întreb dacă cei care au construit Angkor, khmerii antici, ştiau că sub temeliile lui curge Styxul. Poate acesta este şi motivul pentru care l-au abandonat subit.

Am ajuns la marginea oraşului. Luminile sale s-au pierdut demult în urma mea. Garda se opreşte. Bărbaţii cu ochi migdalaţi mă privesc neliniştiţi. Mai departe riscă să-şi piardă minţile. În concediez cu o mişcare înţelegătoare a capului şi văd uşurarea izbăvindu-le chipurile. Restul drumului îl voi face singur, pe întuneric.

Am doar o torţă ca să îmi găsesc calea. E însă simplu, mă îndrept spre inima întunericului, acolo unde nici o lumină nu naşte umbre.

Creaţia pierde încet-încet teren în faţa descompunerii. Pietrele sunt roase de carii Timpului, copacii au putrezit demult. Muşchii au acoperit ceea ce mai stă în picioare din zidurile khmere. Duhneşte tot mai tare a moarte. Mă apropii.

Picioarele mi se afundă pe neaşteptate în apa mâloasă. Ceva sâsâie veninos în întuneric. Începe să mă doară capul, din ce în ce mai tare. Gândurile mi se umflă asemenea cadavrelor mlaştinii ce se repede asupra mea. Blestemat implant!

Se aude apa negră aruncându-se într-un gol nevăzut. Zumzetul vietăţilor smârcurilor a încetat demult. Nu se mai aude decât vuietul căderii de apă şi acela înfundat, de parcă apa ar avea o consistenţă nenatural de vâscoasă. Mugetul Styxului. Am ajuns!

Arunc torţa care se stinge sfârâind şi mă îndrept către cataracta nevăzută. În noaptea aceasta am o misiune grea, încredinţată chiar de conducerea ţării. Aş fi preferat să răspund lacrimilor unui batalion de văduve neconsolate şi să le caut soţii rătăciţi în pâcla Platoului Himerelor, în loc de aceasta.

Apa neagră, duhnind a putrefacţie, îmi ajunge până la gât. Mâlul unsuros pătrunde pe sub robă, mi se lipeşte de trup. Apa este din ce în ce mai mucilaginoasă, un distilat de urdori şi păcate ale semenilor mei. Capul zvâcneşte la fiecare bătaie a inimii. Respir rar şi adânc, aşa cum am fost învăţat de teologi, pentru a îndepărta teroarea întunericului.

Mă prăbuşesc în gol. Încleştez gura şi îmi astup nările. Cad în golul sumbru din mijlocul mlaştinii. Probabil regii khmeri foloseau puţul pentru a trimite emisari zeilor. Emisar sunt şi eu, dar al celor vii. Ambasador al viilor în lumea morţilor. Diferenţa este că eu ştiu calea îndărăt.

Apa cleioasă plescăie şi mă împresoară. Atent să nu înghit lichidul smoliu, dătător de febre şi coşmaruri teribile, mă ridic cu greu din mocirlă, târâindu-mă pe scările crăpate din piatră, acoperite cu mâzgă.

Scuip şi blestem Întunericul, iar blestemele se reped asupra mea, cu balele înspumate scurgându-se printre colţii rânjiţi. Îmi strâng calm roba şi le întorc spatele. La picioarele mele curge Apa Neagră, Styxul, cum l-am botezat în amintirea unei legende aproape uitate. El e hotar şi paznic al lumii celor morţi, al tărâmului în care sălăşluiesc cei plecaţi din lumea noastră. L-am privit încă o dată şi am pornit către oraşul pe care îl ştiam dincolo de Munţii Târâtori.

Pietrele scrâşnesc sub tălpi şi se prefac în nori înnecăcioşi de praf sau se reped la adăposturile unor găuri ascunse în întunericul de după colţuri. Poteca e plină de fisuri supurânde pe care le sar cu destulă greutate. Cineva trece pe lângă mine, târând de căpăstru scheletul unui măgar. E rândul meu să ţin capul plecat.

Sunt mai multe tipuri de suflete aici. Unii ştiu că sunt morţi, alţii nu. Unii sunt paşnici, alţii se dezlănţuie după tipare necunoascute mie. Cei mai răi sunt însă aceia care ştiu că sunt morţi dar nu acceptă acest lucru. Aici trebuie să-mi păzesc nu numai trupul, ci şi sufletul.

Mă feresc de copacul care era să mă sugrume data trecută, dar alţii nu au fost la fel de norocoşi, judecând după roiul de muşte care bâzâie în coroana sa. E locul în care thanatonautul dinaintea mea a înnebunit, în care grozăviile se hrănesc de o eternitate cu monştrii şi cu suflete. Din depărtare aud copacul urlând şi îl văd zvărcolindu-se. Ceva îl trage în pământ, îi frânge ramurile elastice şi îi ştrangulează trunchiul, aşa cum făcea el cu victimele sale. Nu pot decât să ridic din umeri, îl voi regăsi la locul său, data viitoare, momindu-şi victimele cu flori parfumate.

Poteca începe să coboare şi se repede la gâtul oraşului de la poale. Munţii Târâtori îi dau târcole, unduindu-şi crestele din cremene tăioasă. Cobor şi eu, aproape înotând prin nămolul sângeriu de pe străzi. Cineva urlă într-o casă de pe dreapta. O detunătură şi urletul încetează. Va reîncepe însă, aici nu te poţi ascunde de propriile păcate.

Un grup de soldaţi în zdrenţe putrezite de uniforme adună frenetic boabe de orez din mocirlă. Viermi cu colţi însângeraţi îi pândesc. Ceea ce văd e un semn bun, am ajuns exact acolo unde trebuia. Îmi pipăi extensiunea dureroasă a craniului, implantul monstruos care mi-a triplat capacitatea creierului.

Mă opresc în faţa unei clădiri din lemn mâncat de carii, cu ferestrele astupate cu scânduri putrede. Uşa se prăbuşeşte când o împing. Un morman de surcele şi mucegai, atât a mai rămas. Podeaua a dispărut demult în burţile şobolanilor care mă privesc furioşi. Strivesc unul cu piciorul şi restul se retrag intimidaţi. Din tavan picură gândaci cu burţi galbene.

Îl găsesc în spatele unei uşi din fier ruginit. Stă pe un fotoliu şchiop şi priveşte pe geamul obturat de scânduri. Faţa îi este năclăită de sudoare şi abia mă aude când intru. Îşi şterge fruntea cu mâneca ruptă din care se desprinde un petec care îi rămâne lipit acolo. Pielea îi este brăzdată de brazde adânci, care îi dezgolesc oasele.

Saloth Sar? Întreb, păstrând un spaţiu de siguranţă faţă de bărbat. Acesta mă priveşte meditativ. Nu pare periculos, dar îmi amintesc că cel din faţa mea a ordonat omorârea a două milioane de oameni nevinovaţi.

Son Sen avea dreptate. Vocea îi era hârâită. Dacă fiecare kampuchean ucidea patruzeci de vietnamezi, Vietnamul se golea şi aveam destule terenuri pentru a deveni cel mai mare producător de orez din lume. Dar m-au trădat, ticăloşii, m-au trădat!

Glasul urcă spre tavanul care se crăpă. Sute de mâini se întinseră prin crăpătură ca să-l sfâşie pe blestemat, însă acesta tăcu şi se ascunse tremurând într-un colţ întunecat al camerei. Un şarpe ieşi câteva din gaura sa şi i se strecură sub zdrenţe. Am cerut, în gând, un răgaz de doar câteva momente.

Eu sunt Saloth Sar, şopti acesta. Mi se mai spune Întâiul Frate sau Pol Pot. Ce doreşti de la mine, vierme netrebnic? Grăieşte, odată, mă aşteaptă fraţii şi surorile mele pe plantaţii.

Mâinile se agitară prin crăpătură, obligându-l să se facă mic în colţul său.

Puţul cu apă neagră din mlaştina de la nord de Angkor, ce ştii despre el? Mai sunt şi altele în junglă?

Ochii uscaţi ai bărbatului se holbară la mine, ca la unul din altă lume. De fapt, chiar aşa era. Mi-am fluturat mantia şi privirea i s-a domolit.

Spurcat, spurcat loc! Un bătrân din Siem Riep spunea că e acolo de la Facerea Lumii şi că toţi vom putrezi în adâncurile sale. Singurul din junglă, da. Un detaşament de khmeri roşii veterani şi-a pierdut minţile în mlaştina aceea şi s-au măcelărit între ei. I-am aruncat în puţul negru pe toţi din satul bătrânului, scrâşni el, iar dinţii îi plesniră. Trădători! Toţi vor să mă trădeze!

M-am retras la timp. În urma mea răsunară urlete de teroare. Sunete semănând unei eviscerări pe viu. Dar eu aflasem ceea ce doream. Khmerii Roşii ai lui Pol Pot ştiau de mlaştina care comunica, în adâncurile sale, cu Styxul. Mlaştina mai fusese cercetată de o echipă de arheologi europeni în timpul colonizării franceze. Este greu de crezut că francezii nu dăduseră peste ea, mai cu seamă că făcuseră săpături extensive la Angkor. Iar acele săpături fuseseră finanţate de Episcopatul din Avignon. Biserica Catolică ştia demult de aceste puţuri, pe care le numea Răsuflătorile Infernului, probabil în urma rapoartelor privind puţurile de sacrificii mayaşe.

La ieşirea din oraş, drumul murea. Doi străini îi înfipseseră pumnalele în inimă şi atunci când am ajuns îşi dădea ultima suflare. Râuri de asfalt i se scurgeau din vene şi incendiau casele din oraş, cu tot cu locuitori.

Ce loc blestemat, am murmurat singur, trecând precaut pe lângă cei doi asasini. Aceştia m-au privit lung, apoi m-au lăsat să trec, apucându-se să jupoaie drumul.

M-am întrebat în care parte a acestei lumi a umbrei şi groazei îmi voi petrece eternitatea mea. Poate, dincolo de Munţii de Sticlă, prin care poţi vedea cerul albastru şi flori care nu muşcă şi nici nu împroaşcă venin.

Copacul-care-sugrumă îmi aşternu în cale un covor de petale mirosind a iasomie, care se luară la harţă furioase, în urma mea, mârâind şi sfâşiindu-se. Poteca încercă să mă păcălească, aruncându-mă pe fundul unei prăpăstii vântoase, dar m-am agăţat la timp de solzii Munţilor Târâtori.

Styxul era acolo unde îl lăsasem, negru şi duhnind a nefiinţă. M-am lăsat în voia sa, copleşit de durere şi dorinţă de viaţă. Apele Negre m-au purtat prin întuneric, apoi m-au scuipat în mlaştina din Angkor. Gărzile khmere m-au tras afară din mocirlă şi mi-au curăţat cu veneraţie mâlul şi sângele de pe robă. Era deja dimineaţă. Mă întorsesem printre cei vii.

M-am îndreptat spre chilia mea, ajutat de servitorii laoţieni.

Ministrul Călătoriilor în Lumea de Dincolo mă aştepta. I-am zis ce am aflat şi am cerut câteva zile de pauză, lucru pe care l-a acceptat imediat.

Este ceva mai mult decât protejarea unei religii, a prezis, sumbru, ministrul. Este ceva mult mai important în joc. Toate aceste secole, a fost.

M-am întrebat ce ar fi putut fi mai important, dar nu am reuşit să îmi dau seama înainte de a cădea într-un somn adânc şi lipsit de lumină.

Când m-am trezit, era cu totul o altă dimineaţă. O dimineaţă în care am întors spatele mlaştinii. M-am îndreptat către ruinele parţial restaurate ale templelor angkoriene. Muncitorii care tăiau rădăcinile ce invadau complexul arhitectonic s-au ascuns după blocurile uriaşe de gresie sculptată. Cu siguranţă, nu gărzile înarmate le inspirau groază.

Într-o încăpere întunecoasă, situată sub un cap uriaş al lui Budha, am dat peste cei doi bărbaţi. Robele au fluturat în aerul coclit, făcându-mă să înmărmuresc.

Tu eşti Jorza? a întrebat unul dintre cei doi ucigaşi ai drumului.

Cum este posibil, am murmurat...voi sunteţi...vorbele mi-au rămas în gât şi am căzut în genunchi înaintea lor. Numele meu este Jorza şi sunt thanatonaut. Călătoresc în lumea morţilor. Nu este posibil, am urlat, auzind imediat tropotul bocancilor gărzilor apropiindu-se, eu sunt viu, voi sunteţi morţi!

Şi noi suntem thanatonauţi, au zis ei, iar în lumea morţilor ne aflăm chiar acum.

© Copyright Mircea Trif, 2007