Povestiri dintr-o cârciumă de la marginea galaxiei

Cu mulţi ani în urmă, un copil de 13 ani scria trei povestiri SF. Au trecut însă şi mai mulţi ani până când acelaşi copil, acum un adult, a unit cele trei povestiri într-una cu multe înţelesuri.

Uimitor, cate lucruri demne de mirare poti afla cutreierand bombele aninate pe ici-pe colo pe la periferia Caii Lactee. M-am intrebat adeseori, de ce aceste localuri în care intri doar pe propria raspundere, sunt presarate doar în apropiere de capetele celor trei brate sau în spatiul chelit de materie dintre ele si nu spre centrul vortexului galactic, unde evident că ar avea clienti cu toptanul. Cum distantele dintre stele fac posibila alocarea de timp berechet pentru gandire retro si introspectiva, am ajuns la concluzia ca un astfel de stabiliment indoielnic ar fi la fel de potrivit undeva în centrul galaxiei ca o gaura de trei metri patrati în fuselajul navei mele.

In astfel de locuri, se întalnesc solitarii speciei mele cu ai altora, dupa peregrinari de sute sau mii de ani prin singuratatea cosmica. In fata unei butelii sau, cel mai probabil, a mai multora, pielea se înfioara, parul, daca exista, se ridica spre tavan, ochii zvacnesc si adrenalina, impreuna cu substantele conexe, circula mai ceva ca lichidul de racire al miezului de antimaterie de pe pasarile calatoare umane. De regula, din astfel de istorisiri afli ce viteza prinde o astfel de nava ratacitoare cu patru vanatori de recompense pe urme, cati ochi are o printesa dintr-un sistem obscur, cat de bine tintesc bastinasii din altul, starea închisorilor din Quadrantul Delta sau ca e mai bine sa franezi, înainte de a asoliza pe un asteroid oarecare.

Astfel, discutiile continua zile, luni si chiar ani întregi, pâna cand carciumarul, invariabil un android urias, îsi începe propria versiune, despre noile sale cizme de plumb, aluzie deloc subtila la posibilitatea unui sut în anumite parti dorsale ale trupului celor care abuzeaza de ospitalitatea unui astfel de local. Amenintarea, niciodata pusa in aplicare insa, este valabila doar pentru oameni, alte rase putand ramane oricat pentru ca reprezentantii acestora platesc, spre deosebire de primii, pentru serviciile carciumarilor. De aici, zvonul, se pare intemeiat, ca toate carciumile din galaxie, ar fi fost construite de rasa umana.

Cum pe la periferia materiei circula tot felul de indivizi a caror integritate corporala ar fi periclitata, din diverse motive, in zonele aflate sub autoritatea diverselor civilizatii, nu de putine ori, carciumarul trebuie sa se aplece sub tejghea, unde sta agatat un ditamai puscociul disruptor de materie, la care apeleaza pentru a calma cate o disputa mai înflacarata.

Concluzia pe care am tras-o eu, e ca astfel de localuri cosmice n-ar avea nici un farmec în aglomeratia de materie si autoritate din zona mediana a galaxiei. De fapt, nu numai ca n-ar avea farmec, ba chiar ar fi demolate imediat. Asa gandesc, în general, reprezentantii tuturor celor 262 378 de civilizatii din Galaxie capabile de calatorii cosmice, despre un astfel de loc spre care, spre bucuria mea, ma indrept chiar acum.

Se implinisera deja 462 de ani de la ultima escala, iar nava mea, Cioroiul nu e de loc una dintr-acelea care abia se taraie, ci o veritabila pasare calatoare, sau ma rog, tinand cont de nume, aproape. E adevarat, am ocolit vreo cateva sisteme periferice dar am avut motive intemeiate sa fac asta, despre care nu-mi face placere sa vorbesc, dar cine este cu adevarat curios poate arunca o privire la urmele de proiectile de pe coca navei.

Daca ma uit pe ecranele din jur, vad un exemplar de sex masculin apartinand speciei umane. Mi-ar fi greu sa ma descriu, pentru ca am vazut putini oameni in carne si oase pana acum cu care sa ma compar, iar Creierul, care piloteaza Cioroiul este un mare lingusitor.

Nu va lasati pacaliti de sumarul autoportret, am 28 milioane de ani, desi nu sunt reprezentantul nici al celei mai vechi civilizatii galactice, nici macar al singurei care a dezvoltat vreodata imortalitatea. Acestea au disparut, am mai ramas doar noi, oamenii si muritorii ceilalti, asa cum eram si noi acum 1,5 miliarde de ani. Atunci, rasa mea a fost capabila sa creeze acei nanoroboti moleculari, care reparau celulele erodate si inlocuiau compusii chimici din corp cu fluide imune la factorul Timp, astfel nascandu-se noul Homo Imortalis.

Oamenii aveau acum nemurirea si tehnologiile care s-o faca agreabila, deci nu mai simteau nevoia unii de altii. Milioane de pasari calatoare s-au raspandit prin toata galaxia, punand intre ei tot atatia milioane de parseci de spatiu si mizantropie. Mii de corpuri cosmice fabuloase si de civilizatii au fost descoperite si pastrate, din egoism, de toti atatia nemuritori.

Unii s-au apucat de comert, dar cum nu exista bogatie care sa depaseasca imortalitatea si abia scapati din sclavia Mortii, nu doreau sa intre in cea a termenelor de livrare fixe, majoritatea s-au lasat pagubasi. Altii si-au exploatat la maxim egocentrismul, prezentandu-se drept zei unor civilizatii primitive. Multi s-au înrolat mercenari. Marturisesc, am incercat si eu cate un pic din toate acestea.

Nu trebuie sa fii un geniu ca sa-ti dai seama ce a urmat. Izolati de proprii semeni, multi dintre ei au realizat ca nemarginirea are limite neasteptat de apropiate. O mare parte au innebunit de singuratate si s-au sinucis, altii au suferit accidente sau au fost ucisi în confruntari stupide sau în razboaie care nu le apartineau.

Cert este ca cei care au ramas s-au ingrijorat vazand ca dupa disparitia civilizatiei umane, acum era in pericol chiar existenta speciei.

Atunci, au fost construite la marginea Galaxiei, Carciumile, pentru ca în lipsa unui tel comun care sa le canalizeze existenta, tot n-au putut renunta la vanitate si egoism, pentru a locui toti în acelasi sistem stelar. Susotelile care le prezinta pe acestea drept cele mai prost fanate spelunci din Calea Lactee, sunt praf în ochii celeorlalti care vantura vidul dintre stele. In realitate, Carciumile au fost concepute drept statii de realimentare a pasarilor calatoare si loc de intalnire, pentru scurt timp, a ratacitorilor Homo Imortalis. Cu acest prilej, se schimbau mai mult decat impresii verbale si uneori pumni veritabili, ci cantitati colosale de informatii acumulate de Creierele fiecarei nave. Astfel, Carciumile, au devenit depozite gratuite de date, despre pericolele si binefacerile Galaxiei, stranse în milioane de ani, caci Omul, fie el si nemuritor, nu este imun la un val de radiatii gama sau la tunurile de pe o statie suborbitala apartinand unei civilizatii neospitaliere.

In asa zisele spelunci gasesti informatii despre toate colturile Galaxiei, despre majoritatea speciilor inteligente si uneori, chiar daca foarte rar, o invitatie pe o planeta pustie unde cineva se plictiseste reparandu-si singur nava sau chiar injuraturi la adresa necunoscutului care a aparut din ceruri, acolo unde cineva facea pe zeul. In felul acesta, o specie pe cale de disparitie, ajunsese sa detina un soi de suveranitate informationala absoluta asupra Galaxiei. Cam asta se sopteste pe la colturile quadrantelor Caii Lactee...

Nu-mi dau seama daca, in felul acesta, rasa umana s-a stabilizat sau nu, dar in ceea ce ma priveste, in ultimul milion de ani, am întalnit opt oameni în viata si unul care se plictisise de ea, caruia ii apartinuse Cioroiul. Prin intermediul Carciumarilor, Creierul pasarii mele, si evident si stapanul sau, pastrau legatura cu fix 1852 alte pasari calatoare, si asta dupa mai mult de 20 milioane de ani de vagabondaj.

La Atomul Indaratnic era, cu siguranta, cea mai des pomenita Carciuma si in orice caz, cea mai izolata. Din Docul sau, panorama ce ti se deschide este coplesitoare. Dintr-o parte esti strivit de discul Galaxiei iar dinspre cealalta ti se infiripa în oase spaima, intrucat localul este amplasat exact acolo unde incepe Marele Intuneric, spatiul colosal de vid dintre galaxii, datator de fiori si spaime intense.

Acest spatiu este atat de necuprins incat nici unul dintre cei care s-au aventurat in el nu s-au mai intors. Ba, au fost cateva cazuri de pasari calatoare, ale caror Creiere le-au intors din drum, cand dupa zeci de milioane de ani de singuratate la bord, pilotii s-au sinucis. Se zice ca cei care au construit aceasta Carciuma la marginea Galaxiei ar fi dorit sa strabata si ei necunoscutul negru dar Creierele de la bordul navelor, ingrozite de perspectiva, au refuzat categoric sa le miste chiar un metru mai departe, de unde se pare, si porecla atribuita locului.

Eram pentru a doua oara aici si nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperit ca La Atomul Indaratnic era un stabiliment mai aglomerat decat ma asteptam. In Docul Carciumii stationau o pasare umana si o sfera energetica de transport apartinand unei civilizatii din Quadrantul Alfa.

Am tras Cioroiul langa cealalta nava umana, observand fara sa ma mire, norul de roboti autonomi care reparau o spartura uriasa din coca ei. Intre timp, Creierul meu se pusese pe ciripit cu cel al acesteia, astfel ca am reusit sa indoi una dintre grinzile de andocare. Alta data, i-as fi aplicat o corectie zdravana, dar acum m-am grabit sa intru in sasul de transfer, nerabdator sa-l întalnesc pe celalalt ratacitor.

La Atomul Indaratnic nu este o statie spatiala mare, astfel ca l-am intalnit exact acolo unde ma asteptam, in bar, cu spatele la intrare si aplecat asupra unei butelii cu gaz neuroinhibator.

Imi pregatisem, venind incoace, un scurt discurs de intampinare, caci chiar daca pare ciudat, ma bucuram de fiecare data cand întalneam pe unul de-al meu. Spre uimirea mea, in loc de binete, necunoscutul m-a admonestat cu asprime, sub privirile indiferente ale Carciumarului.

-Data viitoare cand îti mai plimbi harbul prin Galaxie, pune pe el o baliza de avertizare, ca sa aiba timp ceilalti navigatori sa se fereasca din cale.

M-am dezumflat instantaneu, si exaltatarea mea s-a evaporat ca prin farmec. M-am asezat pe un scaun, departe de bar, promitandu-i Creierului, la intoarcere, un scurtcircuit pe cinste.

Intr-un colt, in jurul unei mese metalice, vreo zece piticanii suierau de mama focului în fata unor butelii si am dedus ca sfera de afara le apartinea. Am mai dedus ca suieratul era de fapt, un soi de ras în hohote la adresa mea si a andocarii mele neelegante, asa ca, mi-a sarit imediat tandara.

-Probabil ca judecatorul meu vorbeste din experienta proprie, desi ma indoiesc ca a fost simplu sa gaseasca un loc intact pe coca pasarii sale, chiar si pentru cea mai neinsemnata baliza SOS.

Necunoscutul s-a oprit brusc din inhalarea gazului si s-a ridicat de pe scaun. In penumbra Carciumii, aproape atingea tavanul. Nu eram nici eu novice in incaierari, asa ca m-am ridicat de asemenea, desi privind spatele lat al necunoscutului, care imi inchidea orizontul, nu puteam sa nu calculez pasii care-i aveam de facut pana in siguranta Cioroiului.

Atunci cand intrigantul s-a intors cu fata la mine, pumnii au coborat de la sine de-a lungul corpului si gura s-a cascat de uimire.

Aveam in fata mea pe cel mai batran om pe care il vazusem vreodata. Riduri adanci de doua degete ii brazdau fata si daca n-ar fi fost stralucirea intensa a ochilor infundati in orbite, as fi putut jura ca am in fata o holograma reusita. Barba alba ii ajungea pana la genunchi, in comparatie cu podoaba capilara, care lipsea cu desavarsire.

-Un om, prin urmare! racni batranul si inainte de a schita un gest m-a cuprins în brate si m-a strans vreo doua minute, de am început sa vad cate doi Carciumari. Deci admonestarea verbala de mai inainte fusese doar un test. Daca in locul meu ar fi fost un android, acesta ar fi zambit la orice injurie, iar un pirat deghizat ar fi dus imediat mainile spre armele disimulate. Asta a fost prima din multele invataturi cu care am plecat de la legendara Carciuma.

Fara prea multe cuvinte inutile, am fost trat la bar si m-am pomenit in maini cu o butelie zdravana de gaz neuroinhibator. Referitor la acesta, va pot spune ca e o gaselnita grozava a Carciumarilor.

Nanomoleculele reparatorii artificiale care circula prin toate organele corpului omenesc resping imediat orice intoxicare cu oricare dintre compusii datatori de veselie din Galaxie, dar au nevoie de un timp de analizare a celor noi, ori tocmai pe acest principiu functioneaza buteliile.

Pe scurt, sunt niste cilindrii de titan gros, pline cu vreo doua mii de compusi lichizi diferiti, care din motive intemeiate ce tin de legile fizicii, nu se amesteca intre ele. In acest melanj eterogen sunt scufundate sase sute si ceva de tije subtiri, din elemente cunoscute doar de Carciumari. Prin actionarea unei rotite de platina din exterior, tijele sunt scufundate aleatoriu în stratele de lichid si din reactia chimica ce urmeaza se naste un gaz neuroinhibator, intotdeauna altul, care cu putin noroc, este necunoscut roboteilor microscopici din sistemul tau imunitar.

Cu cat acesta, inspirat prin intermediul unei masti conectate la butelie, este mai exotic, cu atat mai lung va fi timpul lor de raspuns la toxina, timp utilizat cu bucurie pentru betii de pomina. La scurt timp dupa ce-ti cade o butelie în maini, Carciuma capata dimensiuni titanice, stapanul sau trasaturi umane, iar Marele Negru întrezarit prin hublourile din spatele barului se populeaza cu numeroase lumini.

In astfel de împrejurari, l-am cunoscut pe Mos Mingo, care m-a convins imediat ca un om poate vorbi fara oprire la fel de mult ca un Creier. In pauzele de luciditate, cand nanorobotii terminau de facut praf compusii gazului inhalat, ieseam in observatorul docului ca sa urmaresc robotii de intretinere care misunau pe fuselajul Cioroiului. Apoi rotita de platina se rotea, si odata cu ea si Carciuma.

-Si incotro ziceai ca te îndrepti? ma chestiona la un moment dat Mos Mingo, scarpinandu-se în barba. Niciodata un om nu te va întreba pe unde ai umblat, ci care îti sunt intentiile.Trecutul este apanajul muritorilor.

Am scuturat din capul greu, sperand ca roboteii vor rezista.

-Habar n-am, m-am cam saturat sa tot vantur Galaxia asta prafuita. Venind incoace, m-am intrebat daca n-ar fi timpul sa incerc o traversare a Marelui Intuneric.

Un hmm abia auzit, atat am primit din partea batranului, nici vorbe dezaprobatoare, nici cuvinte de îmbarbatare. Continua sa-si inhaleze gazul afurisit, de parca i-as fi marturisit ca plec la masa din colt.

-Ce zici, batrane, am insistat, o fi reusit careva sa ajunga dincolo?

-Din moment ce din multii plecati spre alte galaxii nu s-a mai intors nimeni, nu-mi ramane decat sa cred ca dincolo e mult mai bine decat in fundatura noastra, rase harait Mos Mingo.

-Oare, acolo totul functioneaza dupa alte legi, materia se organizeaza altfel?

-Hmm, mai degraba as crede ca pana la urma totul se rezuma la cat de mare este diferenta dintre ce gasesti si la ce te asteptai sa gasesti acolo. Asta in cazul in care reusesti sa traversezi viu Intunericul.

-Ce poate fi atat de inspaimantator in Marele Intuneric, am replicat eu nervos, pana la urma nu e decat un Mare Nimic, Zero-ul Absolut al Universului.

-Banuiesc ca lipsa pericolelor poate fi în sine un mare pericol iar spaima este maxima în absenta unor motive. Intrebarea mea este daca esti pregatit sa intri intr-un loc atat de lipsit de echilibru?

Nu prea aveam habar despre ce indruga batranul, dar am preferat sa ridic din umeri, ca un raspuns ambiguu la ceea ce întelegeam eu, adica daca aveam pofta sa infrunt riscurile traversarii Marelui Intuneric.

-Daca nu cumva ai nimerit o formula traznet, asculta o poveste care s-a întamplat pe vremea cand oamenii inca nu descoperisera nemurirea, dar aveau o multime de utilizari sa-i dea.



Povestea celor doi oameni de zapada de pe Pluto



Se spune ca, in apropierea sistemului stelar de unde provin oamenii, se ridicase o proaspata civilizatie, mai aparte prin anormala sa agresivitate fata de vecini. Erau unii dintre cei care atunci cand învata sa mearga cred ca nu numai leaganul ci întreaga incapere le apartine. De altfel, n-o sa întalnesti niciodata o specie avansata care sa nutreasca tendinte xenofobe. Pe vremea aceea, in leaganul omenirii, planeta Terra, inca nu se pusese in intregime la punct noul sistem imunitar care le va da oamenilor nemurirea. Nave pamantene explorasera intreg Sistemul Solar, terraformasera planeta Marte si înfiintasera baze avansate pe marii sateliti. Mai departe nu s-au aventurat, drumul pana la cea mai apropiata stea ar fi depasit durata unei vieti umane. Ai sa întelegi acum drama acestei specii: sa fii pus în mijlocul unei gradini a minunilor dar sa mori dupa ce ai facut un singur pas in ea. In timp ce navele pamantenilor strabateau spatiul pana la orbita planetei Pluto, cea mai periferica, emisiile lor radio il parasisera de mult si se raspandisera in tot Quadrantul.

Astfel, au aflat dupa un timp si cei mereu pe picior de razboi de preocuparile rasei umane. Cum nemurirea era tot ce le mai lipsea pentru a supune toata galaxia pentru eternitate, si dupa cum vezi, nu prea se uitau la maruntisuri, s-a hotarat imediat armarea celei mai mari si mai puternice flote de razboi care s-a pomenit vreodata.

In megalomania lor, temandu-se sa nu le-o ia altii inainte, au pornit cu viteza maxima spre Pamant. Calatoria a durat zeci de ani si in acest timp sangerosului elan al tineretii i-a luat locul prudenta senectutii.

Totul parea suspect de simplu, era imposibil ca o specie care dezvolta imortalitatea sa nu dispuna de arme nimicitoare care s-o protejeze. La urma urmelor, cand dai de drumul spre o comoara, inainte s-o dezgropi, iti faci seiful in care s-o pastrezi. Ori tocmai absenta oricarei trimiteri la aceste arme în emisiile umane ii facea pe agresori sa banuiasca o capcana ingrozitoare. Era imposibil de conceput nemurirea ca altceva decat un ragaz nelimitat in care sa te bucuri de putere si de celelalte placeri ale vietii.

Cum prudenta luase locul avantului de la inceput, odata sositi la frontiera Sistemului Solar, s-a hotarat ca flota de invazie sa fie camuflata printre cometele din norul oortic si inainte si fie trimisa in exploare o nava mica si puternic inarmata, care sa evalueze fortele umane si sa dea un verdict daca invazia avea sau nu sorti de reusita.

Cu toate armele navei pregatite si cu cele individuale stranse cu putere in mainile tremurande, razboinicii s-au apropiat cu prudenta. Faptul ca nu au intampinat nici un fel de rezistenta pana la orbita planetei Pluto, le-a marit convingerea ca oamenii le-au întins o capcana perfida. Mereu mai tematori, au inceput sa scaneze planeta in cautarea avanposturilor defensive de a caror existenta nu se mai îndoiau acum.

Pentru cine n-a vazut inca planeta Pluto il asigur ca n-a pierdut nimic, pentru ca e o bila nenorocita pe care totul e inghetat asa cum era acum miliarde de ani, fara miscari tectonice sau vanturi in simulacrul de atmosfera ce-o acopera.

Cu gandul la capcanele oamenilor, cercetasii au studiat fiecare palma de gheata carbonica, din ce in ce mai bulversati. Asa cum se asteptau, au gasit intr-un final, urmele trecerii oamenilor.

Undeva, in apropierea Ecuatorului planetei deasupra calotei lucioase de gheata, senzorii navei cercetase au descoperit doua mici artefacte, care ii sfidau. Imediat, tunurile au fost puse pe sectorul respectiv si doi soldati sinucigasi au fost desemnati voluntari ca sa-l exploreze. Ceea ce-i nelinistea cel mai tare era tocmai lipsa de reactie a respectivelor artefacte defensive. Veteranii isi aminteau ca celelalte civilizatii pe care le cotropisera se aparasera cu ferocitate inainte de a fi înfrante.

Soldatii erau convinsi ca oamenii nu se tem de ei pentru ca dispun de cele mai distrugatoare arme din Galaxie si ofiterii fura nevoiti sa puna sub arest pe cativa care-si manifestara dorinta de a se preda inamicului.

Cei doi cercetasi s-au apropiat cu precautie de tacutele artefacte si le-au scanat din toate unghiurile de la o distanta sigura. Cei de pe orbita au privit uimiti doua siluete cu forme vag umane, in comparatie cu emisiile de pe Terra, în care erau inserate doua tije, ale caror functii erau de neinteles. Ba mai mult, unul dintre artefacte avea in partea superioara un obiect concav, care dupa toate probabilitatile, avea rolul de antena convergenta pentru energii necunoscute. Partea cea mai uluitoare era insa materialul de constructie al ansamblului, aceasi zapada carbonica. Urmele din jur demonstrau totodata o extraordinara mobilitate în zona, ceea ce i-a facut pe militari sa solicite o imbarcare imediata. Probele si informatiile prelevate au fost transmise imediat comandamentului flotei spre analiza.

Inutil s-au straduit savantii si supercalculatoarele de asalt de la bordul navelor sa descifreze principiul de functionare si destinatia celor doua bizare artefacte. Intr-un final, atat savantii cat si comandantii flotei, au decis in unanimitate ca Pamantul dispune de tehnologii, si evident, de arme atat de avansate incat orice invazie ar fi respinsa cu usurinta.

Cum prezenta lor a fost neindoielnic detectata, tot ce le ramanea de facut era sa se retraga si sa-si pregateasca de urgenta sistemul planetar pentru un atac nimicitor al Pamantului, drept represalii la intentiile lor.

Civilizatia li s-a stins curand, dar tot datorita pasiunii lor pentru arme din ce in ce mai puternice. Conditiile exacte nu le putem sti, cert e ca represaliile oamenilor n-au venit niciodata.

Nici unul dintre pamanteni n-a avut vreodata habar de pericolul ce astepta la marginea lumii lor, si chiar daca ar fi stiut, n-ar fi putut face nimic in apararea planetei. Cat despre misterioasele artefacte, ele fusesera construite de o fetita pe nume Jenny, ce nu vazuse alti oameni in afara parintilor sai, pentru ca era nascuta pe o astronava de explorare. In lipsa unor prieteni cu care sa se joace in timpul lungii escale pe Pluto, si-a facut ea doi, din zapada. Ca sa semene cat mai mult cu cei adevarati, le-a daruit cate o teava veche din magazia cu piese de schimb a navei, iar cel mai norocos a primit chiar o cratita gaurita de la bucatarie.

Amintirea celor doua mormane de zapada se stersese de mult, atunci cand nava s-a reintors pe Pamant, pentru ca fetita avea acum douazeci si opt de ani si probabil n-ar fi circulat prin Galaxie daca din ruinele unei civilizatii demult colbuite nu s-ar fi gasit terifianta lor descriere.



Sfarsitul ciudatei povesti m-a prins intr-una din pauzele dintre inhalari, astfel ca talcul sau nu mi-a scapat. Cel putin, asa credeam.

-Vrei sa-mi sugerezi, batrane, ca pericolul Marelui Intuneric este unul inchipuit de navigatori, in realitate acesta nedeosebindu-se de regiunile intragalactice?

-Doream doar sa retii ideea ca s-ar putea sa te întalnesti dincolo de frontiere cu ceea ce vrei tu sa gasesti acolo. Atunci, doi oameni de zapada pot fi cele mai cumplite nascociri.

De data asta rise pana si Carciumarul, aratandu-si cele doua siruri de dinti din titan. Eu însa apucasem sa rotesc amorsorul de platina si pierdeam din nou sirul realitatii. Tocmai cand doream sa-l mai intreb ceva, se intrerupse energia in toata Carciuma.

-Afurisitii aia de pitici ma calca pe nervi cu sfera lor, injura Mos Mingo.

Nici nu apucasem sa observ ca masa din colt era pustie. Am inhalat pe întuneric noxele parfumate si am cazut imediat intr-o stare vecina cu coma. Cand mi-am revenit, Carciuma era din nou iluminata iar stapanul sau se intorcea cu uriasa sa pusca amintita prin legende, cu un ranjet intepenit pe fata metalica. Am aruncat o privire inspre doc si m-am convins ca dana ocupata de nava piticaniilor era libera.

-Strasnice butelii au p'aici, nu-i asa? ma batu batranul pe umar. Parea tot atat de afectat de gazele inhalate ca un robot agricol din tabla si mi-am amintit ca vazusem unul asteptandu-si randul la reparat, in magazia Cioroiului.

-Poate ca o sa plec, totusi, murmurai, spre propria surprindere.

-Perseverenta trebuie sa-ti alimenteze pasarea, daca vrei sa reusesti, dar tot de la ea ti se poate trage sfarsitul. Lasa masca aia si asculta:



Povestea paznicului fortului de pe Miranda



Miranda, l-am botezat in hartile stocate prin cotloanele Creierelor de pe navele noastre, in amintirea satelitului din Sistemul Solar, desi cei care-l cunosteau pe vremea aceea îl numeau altfel. Era o lume periferica, inghetata noaptea si parjolita de vartejuri fierbinti ziua, ultimul loc la care te-ai fi gandit pentru o colonie. De fapt, nici nu era o colonie în adevaratul sens al cuvantului.

Intr-un canion fusese construit, de niste Migratori necunoscuti, un fort. Acesta era locuit de unica persoana de pe Miranda, caruia istorisirile nu i-au mai pastrat numele ci doar ocupatia : asasin, in slujba unui monarh oarecare de pe o lume ca oricare alta. Se stie, fara indoiala, ca era cel mai bun in meseria lui, acesta fiind si motivul pentru care fusese trimis aici. Trebuia sa intercepteze un transport care avea sa faca escala la fort si care constituia un pericol la viata regelui sau.

Insa anii au inceput sa se scurga iar transportul nu mai trecea. Asasinul insa nu se plictisea in fortul pustiu; continua sa urzeasca planuri si noi modalitati de omor, amintindu-si dusmanii ascunsi care-l asteptau acasa. Dupa un timp, avea cate unul pentru fiecare inamic politic al regelui. Ardea de nerabdare sa se intoarca, dar nava cargo tot nu aparea la zenit.

Curand, singura persoana din regat pentru care nu avea înca un plan de eliminare era chiar monarhul. Manat de curiozitate si ros de lipsa de activitate, se apuca de studiat un plan de asasinare a acestuia. Bineinteles, nu avea intentia sa-l puna in aplicare vreodata, ci doar sa-si dovedeasca pentru sine iscusimea. In absenta transportului, a muncit cativa ani in cautarea unei fisuri in securitatea stapanului si intr-un final a gasit-o.

Atunci, s-a ridicat de pe scaunul de otel, umflandu-si pieptul de mandrie. Era, într-adevar, cel mai bun asasin din Galaxie. Privind imaginea chipului ranjind din oglinda de argint a peretelui, isi aduse napraznic aminte de ordinul suveranului : Ucide-l pe cel care este adevaratul pericol pentru mine. Il vei gasi in fortul parasit de pe Miranda.

Atunci intelese, in fine, adevarata natura a respectivei amenintari pentru rege. Fusese considerat acul scorpionului din anturajul sau înca de la început, dar cum un asasin veritabil nu ar fi nesocotit niciodata un ordin, a fost trimis in ultima sa misiune, in avanpostul parasit. Nu exista nici un transport, doar o tinta si un executant: el.

Cu siguranta regele avea aptitudini innascute de asasin, isi mai spuse, inainte de a-si trage un proiectil in tampla.



De data asta mi se parea ca lipsea ceva din istorioara batranului. Am lasat deoparte masca si dupa un timp mi-am amintit: finalul.

-Si regele? Ce s-a intamplat cu el?

-A fost ucis la scurt timp dupa aceea de comandoul venit cu transportul asteptat in van.

-Asta inseamna ca mai erau asasini, cel putin la fel de meritosi, am schitat eu o grimasa.

-Catusi de putin, pur si simplu au recuperat cadavrul din fort si l-au facut cadou regelui paranoic, garnisit cu explozibili.

Am tacut, gandindu-ma la si mai ciudata poveste pe care o auzisem. Crasmarul isi parasise locul din spatele barului si se plimba printre pilonii Docului, cu mainile la spate, urmarind activitatea robotilor de reparatii. Mi-am amintit ca si el era unul de-al lor, asa ca l-am lasat in pace.

Am inhalat o noua doza, dar n-am avut noroc, era cunoscuta.

-Poate ca pasarile noastre sunt pur si simplu prea lente ca sa strabata Marele Intuneric, am spart intr-un tarziu o tacere stranie.

-Posibil, mormai Mos Mingo, dar nu putem face decat prezumtii.

-Daca ma gandesc la cutiile propulsate chimic ale strabunilor, imi vine greu sa imi imaginez cum rezistau drumului intre planetele aceluiasi sistem, ca sa nu mai vorbesc de sisteme aflate în Quadrante diferite.

-Spre deosebire de jalnicii Homo Imortalis, erau insufletiti de un tel, care-i impingea inainte cu o forta invers proportionala cu cea a motoarelor de pe navele lor de otel fragil.

Pomenirea acestei notiuni mi-a readus in minte o veche dilema personala.

-Auzi, batrane, crezi cu adevarat in povestea asta, cu sufletul omului?

-Su..., ce?

-Au circulat o vreme prin Carciumi, tot soiul de idei conform carora, in afara de compozitia organica, oamenii ar fi structurati in jurul unei componente imaterializabile in Universul nostru, dar care ar fi responsabila pentru personalitatea, ambitia, sentimentele si toate celelalte chestii imprevizibile pe care nu le au androizii organici, desi ne sunt identici.

-Sa fiu al naibii, carevasazica, asta ar veni, cumva, cum ca eu traiesc simultan in doua Universuri diferite?

-Cam asta ar fi ideea...

Batranul ridica o spranceana, ca si cum ar analiza prima problema din viata sa. Se decise rapid.

-Mda, cred ca imi amintesc. Mosul se juca acum cu masca buteliei. Se mai spunea ca Moartea incheie o etapa primara a evolutiei, eliberandu-ne catre Universul caruia ii apartinem in realitate, altfel structurat si intangibil fizicii din acesta. Degetul batranului sublinie acesta, cu degetul aratator îndreptat spre podea. Stiu ca o multime de fraieri si-au aruncat scafarliile in aer, cica sa se elibereze.

-Mai inainte a fost si epidemia de Sindromul Plecarii, nu mult dupa Ziua Nemuririi. Atunci s-au stins majoritatea oamenilor, fara un motiv aparent, parca, pur si simplu, s-ar fi plictisit de viata fara sfarsit.

Pasarile calatoare s-au intors singure la Docuri, aducand corpurile perfect sanatoase dar inerte, ca niste papusi organice, ale ocupantilor, si nimic nu le-a putut insufla viata indarat.

Mos Mingo ma privi ca si cum ar fi uimit ca un tanar ca mine cunoaste intamplari atat de vechi.

-Asculta-ma, pustiule, ce reusesti sa faci nu prea conteaza, cel putin nu la fel de mult ca dorinta de a face acel lucru, mereu altul, altfel intreaga existenta se impute mai ceva ca o mlastina de pe o planeta cu efect de sera.

Crezi ca daca in existenta asta organica n-ai avut cel putin o duzina de idealuri si dorinte prostesti, pentru care te-ai tarat prin malurile a zeci de planete, va fi altfel intr-o alta stare de agregare a persoanei tale? Sau vei astepta calm si acolo, un alt inceput dupa Moartea de dupa Moarte? Daca asa gandesti, tinere esti un prost!

L-am ascultat cu gura cascata, renuntand chiar si la doza de gaz. Al naibii, ce dreptate avea mosul! Nu m-am putut abtine sa nu-l intreb cati ani are.

-Creierul de pe batrana mea rasnita de praf cosmic zice ceva de un miliard si jumatate de ani standard, dar n-am avut niciodata timp sa stau sa-i numar. Am vazut, pustiule, stele nascandu-se si murind, astrii de o frumusete care te facea sa uiţi sa mai respiri aerul infect din rezervoare, dar am stiut dintotdeauna ca raportandu-ma la scara Universului, n-am vazut si n-am facut inca nimic.

Ia, stai sa-ti mai povestesc una:



Ambasada Pamanteana



Se întampla, cu ceva timp inainte de Ziua Nemuririi. Oamenii nu aveau inca nave avansate si nici nu se aventurau prea departe de Pamant pentru ca scurta lor viata nu le permitea. Banuiau insa, de mult, ca nu erau singuri in Galaxie si acest lucru s-a adeverit, atunci cand prin intermediul marilor radiotelescoape orbitale, au luat contactul cu o specie situata intr-un sistem nu prea indepartat, daca ne gandim cat de mare este Calea Lactee.

S-a luat atunci hotararea ca, in ciuda precaritatii mijloacelor de transport cosmic, sa nu se mai astepte, ci sa se trimita spre civilizatia respectiva o astronava care sa stabileasca relatii de prietenie cu aceasta, iar daca va fi posibil, sa faca si schimb de tehnologie. Calatoria pana la indepartatul sistem urma sa dureze circa 450 de ani si urma sa se desfasoare de-a lungul a patru generatii, tot atatea fiindu-i nevoie expeditiei si pe drumul inapoi, spre Pamant.

Milioane de spectatori, adunati pe campia si pe dealurile din jurul astroportului, au aclamat decolarea navei Mesagerul, intr-o zi calda de sfarsit de toamna. Avea la bord 208 voluntari, care trecusera prin cele mai severe teste spatiale genetice din istorie. Incet-incet, Mesagerul a iesit de pe orbita si a pornit motoarele nucleare, cele mai avansate ale acelui timp. Toti cei de la bord priveau prin hublouri globul albastru cum se micsoreaza, stiind ca nu-l vor mai revedea niciodata.

Odata Pamantul disparut de pe ecrane, si-au inceput cu totii o viata programata micronic, inainte de plecare, o rutina infinita, la sere, filtrele de aer, separatoarele de apa, calcule de navigatie sau la întretinerea sistemelor propulsoare. Curand, s-au nascut si primii copii la bord, care au fost educati de întreg echipajul, in spiritul nobilei misiuni care urma sa le fie incredintata.

Deceniile s-au scurs chinuitor de lent, parintii au murit si trupurile le-au fost reciclate, iar copiii au preluat comanda expeditiei. Primul secol la bord a fost sarbatorit cu o noua generatie de pionieri.

Dupa 200 de ani, steaua spre care se indreptau era la fel de mica, cum fusese si la plecare, iar unii din noua generatie, nu au mai putut suporta calatoria. Pe Mesagerul au aparut primele revolte, soldate cu crime si sinucideri.

Cand, dupa 400 de ani s-a nascut cea de-a patra generatie si a preluat jurnalul de bord, emotia a curs în valuri pe culoarele navei. Ei erau solii umanitatii, pe umerii carora apasa fabuloasa misiune de a fi primii din specia lor care iau contactul cu o alta.

Brusc, intr-o zi, steaua pe care o privisera cu disperare si speranta parintii si stramosii lor, a inceput sa creasca, la inceput aproape isesizabil, apoi, din ce in ce mai repede, pana deveni cea mai stralucitoare dintre sutele de mii care puteau fi observate. A venit, in final, si un soc violent, care a scuturat nava, si toti cei de la bord au izbucnit in urale: intrasera in sistemul planetar al stelei.

Ultimii trei ani ai calatoriei au fost suportati cu greu de toti navigatorii, datorita manevrei de franare a Mesagerului, dar nimeni nu s-a plans. Ei erau norocosi sa vada planetele nelocuite, primele din afara Sistemului Solar vizitate de oameni, pe langa care care treceau, nu doar intuneric absolut, ca predecesorii lor.

In anul 452, de la plecarea de pe Pamant, Mesagerul a intrat pe orbita planetei locuite. Era frumoasa, asa cum se contura albastra pe fundalul negrului Cosmos, cu oceane învesmantate în nori si continente verzi.

Arzand de nerabdare, n-au mai asteptat sa fie contactati si au decis sa coboare spre cel mai mare dintre continente. Lipsiti de aportul motoarelor nucleare, ce nu pot fi folosite în atmosfera, manevra a fost dificila. Cum nu puteau risca un dezastru, au hotarat sa astepte un semn din partea locuitorilor continentului, zburand la înaltime deasupra lui.

Lipsa unei flote aeriene, care sa-i întâmpine, i-a mirat. Parintii lor le spuneau mereu ca data sosirii navei a fost atent calculata si a plecat pe calea undelor, care sunt oricum mai rapide, cu mult inaintea lor, spre mica planeta albastra. Oare sa nu fi receptionat aceasta mesajele Pamantului sau in cei 452 de ani un cataclism a devastat civilizatia care-i astepta ?

Dar, iata ca temerile lor erau nefondate, deoarece o naveta aeriana minuscula i-a depasit, apoi a dat ocol Mesagerului. Inimile celor de la bord au inceput sa bata cu putere, cand au înteles ca aceasta era o pilotina care le va indica locul de asolizare. Urmarind-o, au inceput sa coboare tot mai mult si cu ochii inlacrimati de emotie, au zarit pentru intaia oara aparand de sub nori orase albe, ogoare inverzite si lungi panglici albastre, probabil canale.

Naveta a coborat pana la periferia unei mari asezari, si s-a pozitionat la marginea unei piste, unde dupa toate probabilitatile, trebuiau sa aterizeze ei.

Clatinandu-se greoi, Mesagerul s-a lasat pe pista, ridicand un nor urias de praf. Dupa 452 de ani de functionare neintrerupta, motoarele s-au oprit si o liniste neverosimila a invaluit nava. Toate privirile s-au indreptat spre peretele pe care erau insirate fotografiile celor 796 de astronauti care au trait si au murit la bordul navei, dupa ce aceasta a parasit Pamantul.

Lent, platforma de acces s-a lasat la sol si, cum toate instrumentele au concis ca atmosfera este lejer respirabila si nici un pericol evident nu-i pandeste, ambasadorii oamenilor au iesit cu totii din nava.

Pustietatea si linistea din jur i-a uluit. Nimeni nu-i intampina cu mari ovatii pe reprezentantii altei specii. La capatul pistei era o cladire cu geamuri sparte, langa care se adaposteau doua avioane usoare, intr-o avansata stare de ruina. Peste toata aceasta parasire se lasa in straturi groase praful ridicat la aterizare.

Imbracati in impecabile costume albe, cu imaginea Terrei intiparita pe piept, cosmonautii se priveau în tacere.

Linistea n-a durat insa prea mult, pentru ca din departare se auzea cum creste sunetul unui motor. In curand, un lung vehicul autopropulsat trecu prin poarta larg deschisa si strabatu distanta de pista pana la ei, scrasnind din cele doua duzini de perechi de roti.

O usa neagra scartai, dupa ce masina se opri, si în fata lor se infatisa, in sfarsit, reprezentantul civilizatiei de pe planeta. 189 de perechi de ochi se fixara pe el, si tot atatea inimi se zbatura nebune. Aceasta era clipa asteptata de patru secole si jumatate. Una dintre astronautele in varsta lesina.

Strainul era asemanator cu ei, cu exceptia lipsei oricarei pilozitati evidente si a nasului, inlocuit in locul in care ar fi trebuit sa se afle, cu doua minuscule antene senzitive vascularizate.

Cel de-al patrulea capitan al Mesagerului pasi în fata ca sa se adreseze acestuia, dar fu oprit printr-un gest energic al mainii.

-Voi, oamenii, pareti a fi tot mai irationali, pe zi ce trece. De ce naiba nu v-ati anuntat sosirea si nu v-ati indreptat spre astroportul de pe continentul ecuatorial?

Oamenii s-au privit socati si se spune ca unii dintre ei au innebunit la scurt timp dupa aceasta experienta.

-Dar...tu vorbesti engleza, putu totusi sa ingaime capitanul.

-Pardon, facu extraterestrul, americana. Dupa cinci ani in Los Francisco, stiu bine aceasta limba, inclusiv suficiente cuvinte murdare, dintre care o mare parte le-am folosit pe drum incoace.

-Dar este imposibil, noi de pe Pamant venim, suntem primii...

Strainul dadu din mana a plictiseala.

-Asta-mi suna a contrabanda, toata lumea stie ca primii oameni au sosit acum 270 de ani, au infiintat o Ambasada si ne-au lasat o multime de boli. Ati avut mare bafta ca nu v-au doborat sistemele racheta automate antimeteoriti de la sol, ar fi fost paradoxal, sunt importate de pe Pamant.

Dar zau ca sunteti norocosi de-ati reusit sa aterizati sicriul asta zburator, n-am vazut nici în coloniile miniere barje care sa intre mai prost in atmosfera. Cum se numeste chestia asta?

-Mesagerul, sopti capitanul.

-Mesa... strainul holba ochii, si asa mai mari decat ai oamenilor, vreti sa spuneti ca am in fata acel Mesager, trimis de Pamant acum aproape jumatate de mileniu, declarata pierduta in spatiu? Mesagerul, cel din cartile de istorie de pe ambele planete?

-Am implinit 452 de ani de cand stramosii nostri au parasit Pamantul si iata, nu ne-am ratacit in intunericul Cosmosului...

-Uluitor, o calatorie de 452 de ani, sufla strainul, oamenii au rabdare, nu gluma, cand îsi pun ceva in cap. Bine c-am adus autobuzul, urcati,o sa va duc la Ambasada Umana, e cam departe, dar ce inseamna cateva zeci de ore pentru niste creaturi atat de rabdatoare.

Capitanul urca ultimul.

-Cat timp face, acum, un transport de pe Terra, pana aici?

-Vreo doi ani, dar cu ultimul tip de nava, timpul se va reduce la zece saptamani. Hei, comandante, la Frisco am studiat Dreptul Interspecii, si as putea sa va apar in procesul ce o sa vi se intenteze pentru depasirea normelor de poluare in atmosfera!



De data asta, batranul se depasise pe sine si am inceput sa rad amuzat. M-am oprit insa imediat, povestirea era oricum, numai vesela nu.

-Cred ca ai dreptate, ar fi mai bine daca n-as mai pleca deloc, am mormait, simtind cum mi se taie elanul, poate ca n-a sosit înca timpul.

Mos Mingo inhala o doza zdravana si ma privi cu niste ochi surprinzator de limpezi.

-Toate la timpul lor, zici tu, dar e un timp pentru toate si e acelasi.

N-am inteles nimic, desi nu ma atinsesem de butelie.

-Incerci sa-mi sugerezi ca as avea, totusi, niscaiva sanse daca o iau de-a latul Marelui Intuneric? Nu prea pricep, pana acum mi-ai pus in fata tot ce se putea ca sa ma gandesc de doua ori inainte de a lua aceasta hotarare, iar acum...

M-am oprit, pentru ca batranul ma prinsese de mana si ma strangea cu putere.

-Esti orb, pustiule! Daca vrei sa traversezi Intunericul vei reusi doar daca vezi Lumina de dincolo de el. Adevaratul pericol esti tu, la fel si cea mai importanta rasplata.

-Dar ceilalti? Miile de pasari care nu s-au mai intors? Cine a mai strabatut spatiul intergalactic pana acum? Cine a dovedit ca se poate?

-Sta chiar acum in fata ta si nu una, ci saisprezece galaxii am vanturat si iti spun ca Marele Intuneric nu este decat un intuneric mai mult sau mai putin intins, depinde de unde il privesti. Mos Mingo fixa un aratator noduros pe fruntea mea. Marimea lui se stabileste aici, iar roboteii n-au nici un amestec in asta, ei nu pot repara un Sindrom de Plecare.

M-am ridicat si m-am apropiat de unul dintre hublourile ce dadeau spre Doc. Se parea ca discutia noastra se prelungise mult, deoarece robotii de intretinere isi terminasera treaba afara. Ambele nave straluceau, luminate de discul galactic.

-Ce folos nemurirea, daca ne stingem.

M-am intors spre Carciumar.

-Cati am mai ramas in Galaxie?

Aceasta a ridicat un deget metalic, unul singur, l-a tinut vertical o secunda, apoi m-a fixat cu el.

Am ras, uitand ca robotii n-au umor, desi ma asteptam la o cifra mica.

-Dar ai cel putin doi sub acoperis, l-am apostrofat.

Degetul lucitor se indrepta, se clatina de trei ori lateral, apoi ma tinti din nou.

Atunci, m-am intors spre Mos Mingo, cu o mina deloc inteligenta. Acesta ranji in directia mea, luand o ultima doza de gaz.

-Ce te mira mai mult, faptul ca esti ultimul om din Galaxie sau ca eu sunt un android?

Nu am putut spune nimic, eram incapabil sa scot un cuvant sau sa fac un pas indarat. S-a miscat, in schimb, batranul, m-a prins de umeri si m-a scuturat ca si cum ar fi vrut sa puna capat unui cosmar.

-Inca nu-si spun oameni si nu au habar de Galaxie sau de Univers, dar deja se lupta cu Marele Intuneric care-i copleseste. Am ales planeta la intamplare, de data asta in Quadrantul Alfa, dupa ce am trecut de propriul Intuneric. De asta nu mai am nici o celula vie în trup, le-am folosit pe toate ca sa reconstruiesc primele exemplare ale speciei, din nou, si la randul meu, am fost reconstruit android de Creier. Un nou Ciclu a inceput, odata cu prima bataie a inimii mele in trupul primului om.

Credeai ca noi am construit Carciumile? Ele sunt aici de la inceputuri si acest Carciumar o sa-i intampine peste milioane de ani, asa cum ne-a primit pe noi si pe cei dinaintea noastra.

L-am privit pe robotul care lustruia buteliile din spatele barului. As fi putut jura ca pe titanul lucitor se reflecta un zambet.

-Acum, pleaca, pustiule, strabate Intunericul, cauta-i pe cei dinaintea noastra. Stiu ca Universul e suficient de mic, ca sa nu dai de ei intr-o zi.

Mos Mingo o sa-i vegheze pe cei noi. Ca sa vezi, un robot dadaceste cea mai avansata civilizatie din Univers, iar asta nu mai este una dintre povestile mele, tinere.



Am pornit motoarele Cioroiului si am recuplat Creierul la frecventa de dialog. Nava a iesit lent din Doc si abia atunci mi-am aruncat privirea la literele proaspat vopsite de pe fuselajul pasarii care ramasese andocata. Numele ei era Mesagerul.

Am inceput sa rad ca un nebun si am comandat Creierului sa se indrepte cu viteza maxima catre Marele Intuneric.

Mai tarziu, am descoperit ca Mos Mingo lasase la bord, in semn de bun ramas, o duzina de androide focoase, de toate culorile si dimensiunile, precum si o butelie ce purta incrustata in titan sigla Carciumii de la marginea Galaxiei, La Atomul Indaratnic.

© Copyright Mircea Trif, 2005