A treia oară în jurul lumii

Se nourrir d’ idées

Nu-l cunosc personal pe Marius Albu, prin urmare nu îmi permit a-i face o radiografie biografică. Cine îmi poate garanta că bruma de informaţii care circulă printre yachtmenii români îl caracterizează cu adevărat? Eu unul cred că Marius Albu este atât de rebel încât s-ar răzvrăti imediat la ideea unei biografii, făcând caduce toate lucrurile pe care cineva le-ar scrie despre el. Ar demola fără preget orice sumă de date statistice care i-ar contabiliza viaţa şi ar acţiona anarhic pentru a demonstra contrariul, apoi ar lua-o de la capăt. Va face mereu lucrul acesta întrucât, spre deosebire de noi, Marius Albu nu se va supune niciodată vreunei holarhii.

S-ar putea spune cu oarecare temei, că rebeliunea sa cu societatea este combustibilul focului care îl ridică mereu. Însă aceasta va riposta întotdeauna şi va ignora mai mult ca sigur fluturarea eventuală a unui colţ de batistă albă.

După ce află cine este acest bărbat uşor trecut de cincizeci de ani cu privirea ţintuită întotdeauna undeva departe, după trecerea undei de admiraţie iniţială, majoritatea îl priveşte consternată. Sau mai rău, ca pe un om suferind de o boală incurabilă care îl face mereu să plece dincolo de linia orizontului.

Se vor găsi desigur voci care îl vor înfiera. Zâmbete ironice atârnate de colţul buzelor la rostirea numelui său. Dezaprobări murmurate stins, ca cele ale pensionarelor care asistând la o nouă plecare a lui Phoenix, îşi confirmau reciproc faptul că nu ar fi îndrăznit aşa ceva pentru nimic în lume. Vocile moralizatoare ale societăţii.

Eu cred că moartea survine de cele mai multe ori cu mult înainte de cea biologică. Cred cu îndârjire că adevărata moarte a unui individ înseamnă pierderea ideilor inovatoare, a aspiraţiilor şi a dorinţei de cunoaştere. A viselor, domnilor!

Societăţii nu-i sunt însă de folos visătorii, asta o ştim cu toţii. Îi va momi cu promisiunea unei cariere, a unui cămin călduros în lungile nopţi de iarnă, a banilor. Iar dacă va eşua astfel, nu va ezita să recurgă la şantajul moral al respingerii şi chiar la presiunea fiziologică a nesatisfacerii unor nevoi de bază precum hrana sau adăpostul. Cine a zis că sclavagismul a dispărut, atunci când un întreg sistem social are la bază doctrina nu produci, nu mănânci? Lăsând la o parte tabloul inerent al epocii, cât de diferită e existenţa noastră faţă de cea a şerbilor secolelor trecute, cărora le revenea o mică, foarte mică parte din recolta verii proaspăt încheiate.

Câţi dintre noi au însă curajul lui Marius Albu? Când pun această întrebare nu mă refer la actul temerar de înfrunta Oceanul Planetar sau zările frământate ale munţilor, ci la curajul de a fi altfel.

Eroul nostru este un neliniştit, un etern căutător de noi orizonturi, un nomad al zilelor noastre. Este primul român care a înconjurat Planeta cu un mic yacht pe care practic l-a reconstruit cu propriile mâini. Şi pentru că asta nu a fost de ajuns, a făcut-o din nou, iar pe 28 iunie 2009 a ridicat pânzele pentru al treilea voiaj circumterestru.

Se poate spune că zeii au fost îngăduitori, așa cum sunt îndeobşte cu cei din tagma sa, căci fără această îngăduinţă astfel de întreprinderi ar fi zadarnice. Cunosc faptul că mulţi îşi doresc să îmbrace roba de pelerin la templele Terrei. Dar câţi vor avea oare curajul să se rupă din matrice pentru a se aventura acolo unde spaţiul alb al hărţii are grozava însemnare, hic sunt leones?

Dar oare de ce? Merită oare aceste pelerinaje, oricât de inițiatice ar fi ele - şi știm că sunt - suma eforturilor şi riscurile necesare?

Eu unul cred că Marius Albu iubeşte la nebunie bătrânul Pământ, firicel călduţ de praf, aruncat într-un Cosmos înfiorător de rece. Iubeşte libertatea planetară pe care i-o oferă, iar dacă aceasta i s-ar lua, ar muri.

Simpla idee de a porni pe urmele Speranţei, este un simbol de care probabil că nici el nu este conştient, fiind o entitate instinctuală. Al păsării care renaşte din propriile cenuşi, al visului care prinde contur până la urmă dacă este dorit cu adevărat, ca un prunc în sânul unui cuplu tomnatec. Să fie o coincidenţă oare că mica sa ambarcaţiune poartă numele Phoenix?

Speranţa, acest nume care ne-a bucurat copilăria, născut din plămădeala unui Spray cu o Victoria în imaginaţia unui scriitor român de la jumătatea secolului al douăzecilea. O speranţă, pentru că atât i s-a dat voie lui Radu Tudoran să deţină de către proaspăta orânduire comunistă de atunci. Speranţa că, într-o zi va putea porni pe urmele eroilor săi, cu goeleta construită aproape de gurile Danubiului. Visul a murit, iar Speranţa a fost sălbatic sfârtecată în anii construcţiei socialismului.

Puţină lume ar fi bănuit însă că ea e rudă cu acvila mitologică, şi într-o bună zi un om pe nume Marius Albu o va elibera.

Phoenix a ridicat „toate pânzele sus" la sfârşitul lunii iunie, iar pânâ la întoarcerea sa se vor scurge cu siguranţă câţiva ani. În acest răstimp, în care noi vom avansa în carieră, ne vom căsători, vom da gata sute de grătare, vom urmări mii de meciuri şi ne vom petrece concediile pe litoral, desigur, Marius Albu va fi parcurs zeci de mii de mile. Va fi acostat în Rio sub Căpăţâna de Zahăr, va fi dublat Peninsula Valdez, va fi ciocnit un pahar de vin chilian într-o tavernă din Punta Arenas, va fi traversat fabuloasa Strâmtoare Magellan ghidat de delfini şi pinguini, îl va fi căutat pe Robinson Crusoe şi va fi rezolvat, desigur, enigma Insulei Paştelui. Ni-l putem imagina pe Phoenix zgâlţâit de hulă la ancoră în Pitcairn sau toropit de căldură într-o lagună polineziană de un albastru ireal. Cum ar fi ca în loc de „Ştirile de la Ora 5" să urmăreşti o erupţie vulcanică în Insulele Mariane, ca în loc de o partidă pierdută de fotbal, să asişti la un halucinant dans indonezian? Ca în loc de Capul Midia, să priveşti Capul Bunei Speranţe? Să nu-ţi bei cafeaua pe Dorobanţi, ci în Sfânta Elena?

Desigur, noi vom continua să ne dăm cu părerea dacă ambarcaţiunea este adecvată, dacă e bine ce face, ori - supremă eroare - dacă Marius Albu e un om bun sau rău. Vom umple căte un petec de ziar (între pozele a două sau mai multe trupuri dezgolite) cu o mână de cuvinte sau vom dezbate aprins pe diverse forumuri bruma de veşti venită dintr-un paradis încins de piatră şi verdeaţă.

Poate într-unii dintre cititori, arde pe ascuns o flacără timidă. Poate e chiar un pui de Phoenix. Va rămâne el o perenă Speranţă sau printr-o neaşteptată vâlvătaie îşi va deschide aripile?

Aveţi curajul de a ridica toate pânzele sus? Aveţi curajul de a fi altfel?

Zbor liniştit, Phoenix, şi bun cart înainte!