Dacă memoria nu îmi joacă feste, pe la începutul celui de-al douăzeci şi unulea secol, câţiva clujeni au avut o idee trăsnită: şi-au făcut un site şi au plecat în vacanţă prin lume (parcă era vorba de Africa şi Caraibe). Pentru o sumă, nu prea mare, nici infimă, te puteai înscrie pe site şi vota traseul şi obiectivele pe care tinerii noştri trebuiau să le bifeze. Ţin minte că au fost două astfel de călătorii, iar domeniul siteului era terra-incognita, ori ceva destul de asemănător. Crowdfundingul pătrundea în România.
O decadă mai târziu, Mihai Barbu, un tânăr jurnalist, a pornit către Mongolia, călare pe o motocicletă BMW botezată Doyle. Îl cunoşteam pe Mihai de pe forumul motociclism.ro, dar şi din trafic, intersectându-mă de câteva ori, din şaua motocicletei, atunci când venea în Valea Jiului. Am pus siteul lui - mongolia.ro- la semne de carte şi nu am fost dezamăgit. Mihai Barbu este un povestitor desăvârşit, aşa cum îi stă bine unui călător. În plus, este şi unul dintre puţinii profesionişti în domeniul fotografic, dintre toţi cei care bat drumurile lumii.
Probabil, sunt puţini cei care nu ştiu că Mihai şi-a acoperit o parte dintre cheltuielile celor câteva luni în Asia Centrală vânzând ... kilometri. Ei bine, şi-a împărţit traseul în segmente, pe care le-a vândut pe forumul amintit, pentru cincizeci de euro fiecare. A vândut tot. Pentru întâia oară, cineva din România se folosea cu maxim succes de crowdfunding pentru a-şi finanţa o călătorie/expediţie/acţiune.
Probabil, la început, mulţi au luat în derâdere ideea lui Mihai. În Occident însă, astfel de întreprinderi nu sunt deloc privite cu un surâs aninat în colţul buzelor. Crowdfundingul s-a practicat în Regatul Unit, Franţa, SUA şi nu numai, cu mult înainte de apariţia forumurilor şi a Facebookului, cu mult înainte de epoca Internetului. Expediţii montane sau nautice au fost finanţate astfel, într-o proporţie mai mult sau mai puţin semnificativă.
Internetul, platformele de socializare, forumurile, Internetul, în general, au revoluţionat însă crowdfundingul. Pentru întâia oară, oameni obişnuiţi, cu idei neobişnuite, puteau face ceea ce, în general, era rezervat persoanelor publice, fie că aceştia erau alpinişti sau navigatori celebri, personaje des întâlnite în paginile ziarelor.
Doar simpla dorinţă de lansare într-o întreprindere epică nu este însă suficientă. După toate regulile economiei învăţate în şcoală, pentru a atrage fonduri, trebuie să oferi un soi de marfă sau servicii, în schimb. În caz contrar devine o situaţie cel mai bine descrisă de un utilizator al unui forum internaţional de ciclism: send me money to follow my dream.
Cei care au participat la finanţarea călătoriei central-asiatice a lui Mihai Barbu au primit probabil mai mult decât au plătit. O poveste splendid spusă, ilustrată perfect, pe siteul său, iar în final, cartea Vând kilometri, apărută (în mai multe ediţii) la Editura Art. Dacă nu aţi citit-o, faceţi acest lucru! Povestea aceasta, felul în care ea ne-a parvenit, ne-a făcut pe toţi să călătorim alături de Mihai, pe Drumul Mătăsii, la Buhara şi Samarkand, sa ne indignăm negăsind Marea Aral acolo unde ar fi trebuit să fie, secată fiind de nebunia omului, să ne întindem, pur şi simplu, în iarbă şi să privim cerul infinit al Mongoliei, să ni se întoarcă stomacul pe dos la vederea delicateselor gătite într-o yurtă, şi, în general, să (re)descoperim că oamenii nu sunt chiar atât de răi, cum ni s-a spus mereu. Îi mulţumesc pentru asta.
Le mulţumesc şi celor doi micadu.ro, pentru cartea minunată în care şi-au povestit călătoria (tot pe motocicletă) din Alaska spre Tierra del Fuego. M-am bucurat enorm citind şi recitind intotheworld.eu. Am urmărit cu maxim interes alte câteva bloguri sau pagini FB cu acelaşi subiect: călătoria. Le mulţumesc tuturor.
Din păcate, se pare că este foarte greu să fii original. Astfel se face că ideea lui Mihai a fost preluată de şi de alţii, care pentru câţiva kilometri în plus sunt dispuşi să vândă orice, de la ţări la munţi, pasuri, râuri, localnice (asta nu, cel puţin încă nu, deşi s-o recunoaştem, ar fi cu adevărat original!). Continuând, după acelaşi arhetip, avem şi siteul, pe care găsim o poveste dezlânată, conţinută într-un text bloc imens, din care sublimează idei confuze şi întâmplări inecate într-o ceaţă cu aromă greţoasă. Sau de marijuana.
Deasupra întregii absenţe a oricărei busole, tronează -inevitabilă- eticheta de călător, bazată pe o ipoteză, demonstraţie (hmm...) şi concluzie de care eroul nostru nu se poate nicidecum dispensa: nu călătoresc în scopuri iluminative, ci pur şi simplu, călătoresc ca să călătoresc. Sunt de acord. Însă nu o să primeşti niciodată sprijinul meu pentru că marfa ta nu este originală şi, dincolo de o poveste contrafăcută, aceasta este prost fabricată, execrabil ambalată şi antipatic promovată.
O să-l dau drept exemplu negativ pe tânărul care călătoreşte (ori pretinde că o va face) în jurul lumii, cu autostopul. Nu am reuşit să termin niciunul dintre articolele imense de pe blogul său, cu excepţia unuia cu adevărat interesant despre Virgil Gălăţanu (cu bicicleta în Somalia, Africa Centrală, Afghanistan, ş.a). Dincolo de întreprinderea temerară, transpunerea sa în realitate s-a dovedit destul de hardcore şi haotică. Nu aş vrea să fiu înţeles greşit, nu am nimic cu ideea de a face autostopul, nici chiar în Afghanistan (deşi eu nu aş face-o) şi nici cu cea de-a pleca în lume fără nicun ban. Am fost mereu convins că nu aş muri de foame dacă aş face-o personal. Am încercat să trec chiar şi peste faptul că eroul ne transmite aventurile şi gândurile sale nu în limba română, ci, ad-hoc, în propria sa ardelenească, literară sau nu.
Pur şi simplu nu reuşesc să mă identific cu tipul acesta. Nu pot intra în pielea sa. Acesta este secretul lui Mihai Barbu, pe care toţi cei care l-au imitat nu l-au înţeles. Aş putea să jur că eram eu în şaua lui Doyle, şi sunt convins că şi restul cititorilor săi vor spune acelaşi lucru. Zău că nu mă văd însă mort de beat şi drogat, la capătul lumii. De asemenea, nu aş vrea să donez bani cuiva care-i va cheltui în acest fel. Şi nici nu vreau să citesc povestea unei defecări în cort. După cum există ascultători pentru muzica lui Mozart, dar şi pentru cei ai Rammstein, sunt convins că are şi el fanii săi. Chiar dacă drumul către o poveste cu har trece prin livada talentului, oricine are acces la vestibulul decenţei.
Păşesc toată viaţa prin clisa mundană şi dintotdeauna am fost însetat de cunoaştere şi pertinenţă. Într-o lume tot mai frivolă, dirijată şi superficială, călătoriile au fost singura lumină călăuzitoare. Călătoresc pur şi simplu, sau prin intermediul altora. Nu vreau să iau cu mine sau să găsesc la destinaţie acelaşi rahat care m-a alungat. Nu aveţi nicio scuză atunci când transpuneţi mizeria verbală şi factuală de acasă la mii de kilometri distanţă. Cu siguranţă n-o s-o faceţi pe banii mei. Şi nici pe cei ai prietenilor mei. Nu aveţi ce să ne oferiţi.
Dacă o să apelez vreodată la crowdfunding (sunt convins că o voi face şi eu!) vă rog să mă crucificaţi dacă o să vă vând marfă contrafăcută. Ardeţi-mă pe rug, de o să vin gol în faţa dumneavoastră, cu mâna întinsă, fără să vă ofer nimic cu cealaltă. Cenzuraţi-mă şi cereţi-mi adevăratul Graal al existenţei: Cunoaşterea. Abia atunci, uraţi-mi Drum Bun!
Pentru ceilalţi, o să îl parafrazez încă o dată pe maestrul Dinică: Fiţi originali, ce dracu'!
Probabil, sunt puţini cei care nu ştiu că Mihai şi-a acoperit o parte dintre cheltuielile celor câteva luni în Asia Centrală vânzând ... kilometri. Ei bine, şi-a împărţit traseul în segmente, pe care le-a vândut pe forumul amintit, pentru cincizeci de euro fiecare. A vândut tot. Pentru întâia oară, cineva din România se folosea cu maxim succes de crowdfunding pentru a-şi finanţa o călătorie/expediţie/acţiune.
Probabil, la început, mulţi au luat în derâdere ideea lui Mihai. În Occident însă, astfel de întreprinderi nu sunt deloc privite cu un surâs aninat în colţul buzelor. Crowdfundingul s-a practicat în Regatul Unit, Franţa, SUA şi nu numai, cu mult înainte de apariţia forumurilor şi a Facebookului, cu mult înainte de epoca Internetului. Expediţii montane sau nautice au fost finanţate astfel, într-o proporţie mai mult sau mai puţin semnificativă.
Internetul, platformele de socializare, forumurile, Internetul, în general, au revoluţionat însă crowdfundingul. Pentru întâia oară, oameni obişnuiţi, cu idei neobişnuite, puteau face ceea ce, în general, era rezervat persoanelor publice, fie că aceştia erau alpinişti sau navigatori celebri, personaje des întâlnite în paginile ziarelor.
Doar simpla dorinţă de lansare într-o întreprindere epică nu este însă suficientă. După toate regulile economiei învăţate în şcoală, pentru a atrage fonduri, trebuie să oferi un soi de marfă sau servicii, în schimb. În caz contrar devine o situaţie cel mai bine descrisă de un utilizator al unui forum internaţional de ciclism: send me money to follow my dream.
Cei care au participat la finanţarea călătoriei central-asiatice a lui Mihai Barbu au primit probabil mai mult decât au plătit. O poveste splendid spusă, ilustrată perfect, pe siteul său, iar în final, cartea Vând kilometri, apărută (în mai multe ediţii) la Editura Art. Dacă nu aţi citit-o, faceţi acest lucru! Povestea aceasta, felul în care ea ne-a parvenit, ne-a făcut pe toţi să călătorim alături de Mihai, pe Drumul Mătăsii, la Buhara şi Samarkand, sa ne indignăm negăsind Marea Aral acolo unde ar fi trebuit să fie, secată fiind de nebunia omului, să ne întindem, pur şi simplu, în iarbă şi să privim cerul infinit al Mongoliei, să ni se întoarcă stomacul pe dos la vederea delicateselor gătite într-o yurtă, şi, în general, să (re)descoperim că oamenii nu sunt chiar atât de răi, cum ni s-a spus mereu. Îi mulţumesc pentru asta.
Le mulţumesc şi celor doi micadu.ro, pentru cartea minunată în care şi-au povestit călătoria (tot pe motocicletă) din Alaska spre Tierra del Fuego. M-am bucurat enorm citind şi recitind intotheworld.eu. Am urmărit cu maxim interes alte câteva bloguri sau pagini FB cu acelaşi subiect: călătoria. Le mulţumesc tuturor.
Din păcate, se pare că este foarte greu să fii original. Astfel se face că ideea lui Mihai a fost preluată de şi de alţii, care pentru câţiva kilometri în plus sunt dispuşi să vândă orice, de la ţări la munţi, pasuri, râuri, localnice (asta nu, cel puţin încă nu, deşi s-o recunoaştem, ar fi cu adevărat original!). Continuând, după acelaşi arhetip, avem şi siteul, pe care găsim o poveste dezlânată, conţinută într-un text bloc imens, din care sublimează idei confuze şi întâmplări inecate într-o ceaţă cu aromă greţoasă. Sau de marijuana.
Deasupra întregii absenţe a oricărei busole, tronează -inevitabilă- eticheta de călător, bazată pe o ipoteză, demonstraţie (hmm...) şi concluzie de care eroul nostru nu se poate nicidecum dispensa: nu călătoresc în scopuri iluminative, ci pur şi simplu, călătoresc ca să călătoresc. Sunt de acord. Însă nu o să primeşti niciodată sprijinul meu pentru că marfa ta nu este originală şi, dincolo de o poveste contrafăcută, aceasta este prost fabricată, execrabil ambalată şi antipatic promovată.
O să-l dau drept exemplu negativ pe tânărul care călătoreşte (ori pretinde că o va face) în jurul lumii, cu autostopul. Nu am reuşit să termin niciunul dintre articolele imense de pe blogul său, cu excepţia unuia cu adevărat interesant despre Virgil Gălăţanu (cu bicicleta în Somalia, Africa Centrală, Afghanistan, ş.a). Dincolo de întreprinderea temerară, transpunerea sa în realitate s-a dovedit destul de hardcore şi haotică. Nu aş vrea să fiu înţeles greşit, nu am nimic cu ideea de a face autostopul, nici chiar în Afghanistan (deşi eu nu aş face-o) şi nici cu cea de-a pleca în lume fără nicun ban. Am fost mereu convins că nu aş muri de foame dacă aş face-o personal. Am încercat să trec chiar şi peste faptul că eroul ne transmite aventurile şi gândurile sale nu în limba română, ci, ad-hoc, în propria sa ardelenească, literară sau nu.
Pur şi simplu nu reuşesc să mă identific cu tipul acesta. Nu pot intra în pielea sa. Acesta este secretul lui Mihai Barbu, pe care toţi cei care l-au imitat nu l-au înţeles. Aş putea să jur că eram eu în şaua lui Doyle, şi sunt convins că şi restul cititorilor săi vor spune acelaşi lucru. Zău că nu mă văd însă mort de beat şi drogat, la capătul lumii. De asemenea, nu aş vrea să donez bani cuiva care-i va cheltui în acest fel. Şi nici nu vreau să citesc povestea unei defecări în cort. După cum există ascultători pentru muzica lui Mozart, dar şi pentru cei ai Rammstein, sunt convins că are şi el fanii săi. Chiar dacă drumul către o poveste cu har trece prin livada talentului, oricine are acces la vestibulul decenţei.
Păşesc toată viaţa prin clisa mundană şi dintotdeauna am fost însetat de cunoaştere şi pertinenţă. Într-o lume tot mai frivolă, dirijată şi superficială, călătoriile au fost singura lumină călăuzitoare. Călătoresc pur şi simplu, sau prin intermediul altora. Nu vreau să iau cu mine sau să găsesc la destinaţie acelaşi rahat care m-a alungat. Nu aveţi nicio scuză atunci când transpuneţi mizeria verbală şi factuală de acasă la mii de kilometri distanţă. Cu siguranţă n-o s-o faceţi pe banii mei. Şi nici pe cei ai prietenilor mei. Nu aveţi ce să ne oferiţi.
Dacă o să apelez vreodată la crowdfunding (sunt convins că o voi face şi eu!) vă rog să mă crucificaţi dacă o să vă vând marfă contrafăcută. Ardeţi-mă pe rug, de o să vin gol în faţa dumneavoastră, cu mâna întinsă, fără să vă ofer nimic cu cealaltă. Cenzuraţi-mă şi cereţi-mi adevăratul Graal al existenţei: Cunoaşterea. Abia atunci, uraţi-mi Drum Bun!
Pentru ceilalţi, o să îl parafrazez încă o dată pe maestrul Dinică: Fiţi originali, ce dracu'!
Oh, da, eu am aceeasi problema cu baiatul cu autostopul... Mihai Barbu are talent la scris, mi-as dori sa mai scrie / calatoreasca din nou.
RăspundețiȘtergere