Napoca

Nuvela Napoca a fost finalistă într-un prestigios (la acel moment) concurs naţional de literatură speculativă. Bănuiesc că ea a existat dintotdeauna în mintea mea, până în momentul în care am hotărât să eliberez  parţial locul. 

Nu ştiu dacă noii locatari sunt niţel mai distinşi, însă tema este una apropiată mie. În final, rezultatul nu este o poveste despre sfârşitul lumii, deşi ignoranţa şi ipocrizia pot duce şi acolo. 

În ansamblul său, Napoca este un text în care umanitatea se confruntă cu sine, prin avatarul unei inteligenţe finale.

Nu voi explica însă alegoriile prezente în text, asta cade în sarcina cititorilor.

Sper să mă ierte clujenii că le-am bombardat nuclear oraşul. Dacă ajută cu ceva, eu chiar îl iubesc.

Dragul meu Sam, a trecut ceva timp de când nu ai mai primit nicio scrisoare de la mine, dar sunt convins că nu ai avut prea mult răgaz la dispoziţie în care să îţi amărăşti existenţa gândindu-te la subsemnatul. Sunt convins că, dacă te-ai afla acum în faţa mea, fără îndoială te-ai folosi de umorul tău acid pentru a-mi spune că ne-am fi putut ţese amândoi pardesiuri de iarnă cu aţele pe care roata timpului ni le-a înfăşurat caier de când am plecat din leprozerie. Îţi amintesc însă că în Chiang Rai nu e iarnă niciodată şi desigur nici tu nu ai nevoie acolo de pardesiu.

Doamne, Sam, a trecut atât de mult timp de atunci, iar toţi se prefac că nu s-a întâmplat niciodată. Degetele îmi tremură, însă nu doar ele. Rănile nu s-au vindecat niciodată. Vechile cicatrici se deschid iarăşi. Puroiul se adună sub ele şi îmi mânâncă trupul chinuit. Sunt bătrân, prietene, şi o să mor curând. Călugării din dzong îmi repetă că o să fiu un vultur după... După ce o să-mi ardă trupul şi o să-mi împrăştie cenuşa la rădăcina copacului jacaranda sub care îţi cer iertare prin cuvinte mâzgălite stângaci pe foaia pe care câţiva stropi evadaţi din norul cenuşiu, care îşi târăşte burta către stâncile himalayene sterpe, au pătat-o. Închipuie-ţi că sunt lacrimi; poate ale mele, te-aş putea minţi, dar izvorul acela a secat de mult.

Sunt sigur că ai înţeles de ce am părăsit lumea şi m-am ascuns atât de departe de ea, aici, în Bhutan. Oh, Sam, cât de mult am greşit!

Am fugit, blestemând-o, repudiind-o şi răstignind-o, dar am purtat-o mereu în mine cu trufie. Eu sunt lumea, bătrână şi bolnavă. Muribundă.

Astăzi i-am cerut, de asemenea, iertare rinpochelui care a avut grijă de sufletul meu în aceşti nenumăraţi ani de când sunt în acest loc atât de liniştit, poate ultimul loc liniştit de pe Pământ. I-am cerut iertare, plângând, cu ochi uscaţi, pentru că l-am murdărit cu prezenţa mea. Iar Învăţătorul a plâns şi el, Sam. Am plâns amândoi fără lacrimi, gândindu-ne la scurtimea lucrurilor.

Scurt e răstimpul ce ne-a rămas de petrecut împreună, scurte sunt zilele în care florile de jacaranda transformă copacii în făclii violete, scurte sunt cele până când liniştea Tărâmului Dragonului se va fi dus. Văile înecate în verdeaţă vor răsuna curând de motoare rugininde, mânăstirile se vor transforma în hoteluri, iar jacaranda va fi culcat la pământ pentru a face loc unui teren de tenis. Yacii vor fi înlocuiţi cu camioane, potecile cu panglici reci de asfalt, iar canioanele vor fi acoperite de lacurile hidrocentralelor. Dar eu nu voi mai fi aici să văd toate aceste grozăvii înfăptuindu-se împotriva unor oameni minunaţi, aşa cum am mai văzut altele înainte. Voi zbura desupra gheţarilor, mai sus decât Ghilgameş, mereu mai sus, până când totul va fi acoperit de nori şi abia atunci voi plânge.

Ştiu că ai bănuit mereu că am fost acolo şi îţi mulţumesc că i-ai convins pe toţi că sunt bolnav de lepră, atunci când era evident că trupul mi-era ros de radiaţii. Aproape ajunsesem să cred şi eu asta, în acele nopţi fierbinţi şi umede din leprozerie, când păienjeni negri ţeseau pânze la colţurile tavanului şi furnici roşii căutau să se afunde în rănile supurânde.

Îţi mulţumesc, Sam, că m-ai determinat să pot trăi cu gândul că toţi sunt morţi. Atunci credeam că ei i-au omorât, fără să realizez că eram şi eu la fel de vinovat. Eu i-am ucis, prietene. Dar sunt sigur că ştii şi asta.

Regret că îţi tulbur odihna, dar trebuia să îţi mărturisesc toate acestea, eşti singurul care mă va înţelege fără a mă trăda. Un oraş e complet ras de pe faţa Pământului, iar aproape jumătate de milion de oameni sunt amintire. Cum au putut să facă asta, bătrâne Sam? Jumătate de milion de flori secerate într-o fracţiune de secundă, la simpla apăsare a unui buton.

E atât de greu să îmi amintesc cum a început, dar e şi mai greu când mă gândesc cum s-a sfârşit. Câte mii de ani vor sta acolo acele bariere menite să împiedice accesul la nord de oraşul Turda, la marginea deşertului radioactiv care odată s-a numit Napoca, iar mai apoi Cluj?

Nu aş minţi dacă ţi-aş spune că acel cerşetor care a sărit în calea mea la intrarea în oraş a schimbat totul, deşi nu aveam cum să-mi dau seama de asta, atunci. Nebunul,  îi spuneau cei mari, Profetul,  îl botezaseră copiii.

"Pocăiţi-vă, mişeilor, până nu e prea târziu, Împărăţia Cerurilor este aproape!" urlase el, înainte ca greaua mea motocicletă Ural să-l arunce în parbrizul unei maşini de lux care venea din sens contrar.

Nenorocitul însă nu se grăbea să ajungă la Tatăl Ceresc, pentru că s-a ridicat îndată şi s-a târât în patru labe prin intersecţia deja blocată de zeci de automobile claxonând, pierzându-se în direcţia străzii Baba Novac, unde se adăpostea la subsolulul unei clădiri dărăpănate din secolul al optsprezecelea, fără să mai lanseze alte avertismente sumbre. La naiba! Ar fi trebuit s-o facă, aş fi preferat să le ascult, în loc să îndur tirada femeii al cărei parbriz fusese crăpat de impactul trupului murdar, duhnind a catacombe igrasioase şi urină.

"Nu, cucoană, nu am asigurare şi puţin îmi pasă că acum vântul îţi deranjează coafura, pentru că intră prin parbrizul spart".

Evident, snoaba e prea şocată pentru a mai spune ceva. Vorbeşte, în schimb, în locul ei, Poliţia.

Permisul? Rămâne la noi! Talonul? Îl veţi ridica de la sediu după ce veţi plăti amenda! Ghidonul e prea înălţat, vă credeţi în America? Amendă... Amendă. Vă dorim o zi bună şi vă aşteptăm la Poliţie în patruzeci şi opt de ore cu chitanţa de la Trezorerie şi cu dovada RAR că aţi revenit la parametrii din fabrică.

În acea zi de septembrie am ajuns acasă pe jos gândindu-mă la readucerea la parametrii din timpul lui Stalin a unei motociclete cu un regim de funcţionare şi aşa destul de aleatoriu. Şi am avut destul timp până la sordida mansardă din cartierul Grigorescu, ce îmi adăpostea de ani buni nevolnica persoană, pentru a-mi pune ordine în gânduri, aşa ar fi sunat citatul dintr-un roman bine vândut, dar hârtiile acestea grosiere nu vor fi niciodată multiplicate, sunt doar un testament udat de ochii de turcoaz ai cerului himalayan.

La naiba, nu m-am gândit decât la modalitatea obscură prin care aş fi putut face rost de banii necesari pentru a plăti colecţia de amenzi pe care tocmai o primisem şi la locul în care aş fi putut găsi un manual al Inchiziţiei care să conţină torturi suficient de crunte pe care să le experimentez pe femeia cu pantofi de lac şi ultima coafură la modă. Era vorba, până la urmă, de un nenorocit de parbriz, pe care nu îl ciobisem eu, ci afurisitul de Profet, iar vina nici măcar nu îmi aparţinea. A fost ultima zi, din viaţa mea, când am respins cu atâta neruşinare vinovăţia.

Bocancii mi se înfigeau în asfaltul pe care un Soare prea fierbinte pentru mijlocul lui septembrie îl preschimbase într-un soi de marmeladă gri. Pantalonii de piele mi se lipeau de picioare şi transpiraţia îmi încleiase pletele care aduceau hilar cu nişte funii de Manilla murdare de tutunul lichefiat pe care îl scuipaseră o sută de indieni mestecători de betel. Normal că eram eu vinovat! Dacă aş fi fost suficient de atent nu l-aş fi lovit pe cerşetor, femeia cu maşina scumpă nu ar fi întârziat la întâlnire, iar eu aş fi ajuns acasă călare pe Uralul ruginit. Dar în loc să casc ochii la drum, mă gândeam încă de la Turda că forma convexă şi molcomă a Feleacului aducea binişor cu anatomia feminină. Pesemne că la Academia de Poliţie nu se studia Heliade Rădulescu, altminteri amenzile ar fi fost mai blânde.

Trebuie să recunosc, în acea zi ar fi trebuit să mă gândesc la lucruri mai puţin livreşti şi astfel ajutorul meu de şomaj din acel an ar fi putut fi cheltuit pe lucruri mai utile. Ar fi trebuit să mă gândesc la merii din livada de pe Feleac ce înfloriseră a doua oară, la vântul care răscolea petale până la nori, ori la stolurile de păsări călătoare care păreau a nu mai dori să părăsească împrejurimile priporoase ale oraşului. Dar eu am preferat să meditez languros, în şaua unei motociclete ruseşti temperamentale, fără să acord atenţia cuvenită lumii, pentru că o uram. Iar asta mi-a salvat viaţa. Din păcate, mi-a salvat viaţa.

Întins pe pat, încerc să alung oraşul din mine. Nu îi dau voie să mă posedeze, nu îi dau voie să mă învingă. Locuiesc în acelaşi pat de placaj peticit de cinsprezece ani şi plătesc chiria unei camere de hotel, având doar satisfacţia că femeia matură de atunci, care îmi încasa o bună parte din salariu cu mâna stângă întotdeauna asudată, e acum o bătrână din care secolul trecut a uscat toate sevele.

Oraşul acesta mi-a furat tinereţea, mi-a ascuns viitorul şi m-a lăsat fără soţie, într-o mansardă în care plouă toamna inundând găurile şobolanilor camuflate de mobila putredă. Scot din mine oraşul care încearcă să mă posedeze de zeci de ani, îl transpir fierbinte, şi-i urlu: "Te urăsc!", dar îi mulţumesc pentru că mi-a luat totul, lăsându-mă doar pe mine, curăţit de tare şi avataruri, liber. Liber să spun asta oraşului furios că i-am spart matriţele, râzându-i în nas.

"Nu îmi trebuies deşertăciunea şi falsitatea!" I-am urlat, iar el s-a retras, cu coada între picioare. "Vreau să ştiu!", i-am cerşit, ca pământenii focul lui Prometeu, dar oraşul s-a îndepărtat murmurând printre dinţi că sunt nebun; doar nebunii caută cunoaşterea. Eşti bolnav, i-am răspuns.

Nu e de mirare că nu le-am auzit pe bătrânele de pe scară dând alarma şi m-am pomenit cu bărbatul furios în cameră. Habar nu am cum trecuse de uşă, dar şobolanii nu aveau probleme în a face asta, aşa că nu m-am mirat. Nu trebuia să se prezinte, am văzut în ochii săi rotiţele dinţate şi mânia tulbure. Nici nu intenţiona să se prezinte, dar m-am ferit la timp, strecurându-mă pe sub braţele semănând cu cleştii unui crab uriaş din povestirile fantastice marinăreşti şi am ieşit pe fereastra deschisă. Sub ea era direct acoperişul imobilului vecin. Doar două etaje mă despărţeau de trotuar şi mai făcusem asta până atunci, chiar dacă în sens opus, atunci când pierdusem cheile. Omul acela îşi pierduse însă demult agilitatea în cârciumile din cartier, astfel că s-a mărginit să mă bombardeze cu insulte, de la înălţimea ferestrei cu cercevele de pe care vopseaua verde se scorojise de decenii.
                                                                    (...)

Nu am zărit nimic, în schimb bubuitura a căzut ca un trăsnet, cutremurând cartierul şi făcându-mi intestinele să vibreze. Nu a durat mult şi un nor de praf şi fum s-a înălţat deasupra colinei parcului Cetăţuia şi a clădirilor de pe el. Oraşul suferise un accident, am rânjit cu satisfacţie, departe de a-mi fi ruşine. Un rezervor sau conductă de gaz neetanşă şi muşuroiul a sărit în aer. Dar nu mă interesa asta, furnicile o să-i repare galeriile stricate şi fluidele vitale se vor scurge din nou prin ele, ca prin nişte vene igrasioase. Furnici precum bărbatul acela furios, pe care l-am văzut grăbindu-se în direcţia exploziei.

Noaptea a venit târziu şi m-a abandonat. Oraşul murmura, se zvârcolea şi gemea cuprins de febră. Valuri de aer jilav se revărsau în cameră aducând iz de vegetaţie putredă. Sirene se auzeau din toate direcţiile şi maşini grele treceau huruind pe stradă. Nu eram obişnuit cu el aşa. Nu îl mai recunoşteam. Oraşul acesta trăia zi şi noapte în acelaşi ritm febril dar atunci l-am simţit murind întâia oară.

M-am îmbrăcat şi am coborât în stradă fără să mă uit la ceas şi pentru prima oară am înclinat să cred că nu era un simplu accident. Ceva rănise de moarte oraşul, dar acest lucru nu mă făcea să exult. Mi-am târât picioarele obosite pe strada Grigorescu, îndreptându-mă către Cetăţuie. Palele unui elicopter frământau văzduhul cleios şi ceaţa duhnind tot mai puternic a putreziciune, pe măsură ce mă apropiam de parcul de pe dealul fortificat în Evul Mediu.

Când am ajuns, incendiul fusese stins de câteva ore bune şi am putut vedea cu proprii ochi că focul izbucnise în interiorul Hotelului Belvedere, al cărui acoperiş fusese smuls de o forţă greu de imaginat. M-am apropiat, amestecându-mă în viermuiala de curioşi care se adunase în jur. Duhoarea de mlaştină era aproape de nesuportat şi era cu totul nelalocul ei după un asemenea incendiu. După oricare incendiu.

"V-am spus eu, mişeilor! Pocăiţi-vă cât mai aveţi timp! Pocăiţi-vă, căci sfârşitul a venit!"

Dacă aş fi fost mai aproape l-aş fi pocnit, pentru ziua pe care mi-o făcuse pulbere, dar Nebunul dispăruse deja în întuneric. M-am trezit singur, învăluit în ceaţa fierbinte şi urât mirositoare şi brusc mi-am dorit să nu fi venit.

M-am lăsat să alunec, de-a dreptul, pe fund prin boscheţi cu spini ascuţiţi, peste bolovanii mascaţi de smocuri de urzici, încercând să ajung cât mai repede la strada luminată de mai jos.

Atunci am văzut întâia oară ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu sub numele stupid de Incidentul Napoca. Era un braţ vegetal, un tentacul de un verde murdar, abia vizibil dintre câteva tufe de măcriş înecate cu pet-uri vechi aruncate discret de turişti. Un tentacul de grosimea unei mâini, având o consistenţă gelatinoasă, ca al unei uriaşe şi nevăzute meduze verzi, care pipăia timid ceaţa. Nu am mai stat nicio secundă în apropierea sa şi am aterizat în mijlocul străzii, lângă roţile ude ale unei maşini de pompieri.

Noaptea s-a scurs lascivă şi supurând prin faţa ferestrei închise, dar Soarele m-a salvat de la insomnia perpetuă, aducându-mi somnul şi certitudinea că nu mai eram singur în oraş.

Niciodată nu mi-am putut organiza somnul, dar nici nu m-am preocupat de asta. Timpul parcă se scursese îndărăt, întrucât era din nou noapte, iar asta nu putea însemna decât că dormisem toată ziua. Pleoapele mi s-au dezlipit fără nicio dorinţă de a se mai întâlni din nou. Radioul dat la maxim de vecinul de sub mine fusese cel care mă trezise. Sau poate fusese altcineva. Măcar nu era muzică proastă, ci mijlocul unui buletin de ştiri.

"...după cum au afirmat surse din interiorul primăriei municipiului, obiectul necunoscut s-a prăbuşit peste Hotelul Belvedere, provocând un incendiu violent şi şapte victime. Forţele speciale ale armatei au evacuat zona, întrucât se pare că ar putea exista riscul unei contaminări de natură necunoscută. Vom reveni cu ştiri noi despre evenimentele de pe Cetăţuia în doar câteva minute".

Paraziţii care însoţesc schimbarea unui post şi apoi o nouă voce, de data asta bărbătească, relatând aceleaşi lucruri.

Boc, boc, boc, boc. Cineva se grăbea.

"Intră!", am lătrat, rămânând buimac în pat. Didiana a dat năvală în cameră, privindu-mă suspicioasă.

"Ce e cu tine, eşti bolnav?" a întrebat, deschizând geamul. Murmurul s-a năpustit în cameră, lovindu-mă ca un ciocan. Noul puls al oraşului, mii de şuşoteli abia auzite şi sirene. Şi mirosul acela de vegetaţie putredă. Mi-am dus palmele la cap, încercând să-i rezist. Oraşul cel vechi murise.

"Cică, ar fi un meteorit, aşa zic la radio. Îţi dai seama ce palpitant e totul, în sfârşit se întâmplă ceva notabil în oraşul ăsta. Alţii spun că e un ozeneu, altfel nu ar fi ocupat armata tot dealul".

"Sigur, am mormăit eu, de ce nu mergi să le urezi bun venit în Cluj-Napoca, Planeta Terra?"

"Ia, nu mai fi răutăcios, a răspuns ea iritată, toată lumea zice că se întâmplă ceva rău acolo. Unii dintre cei care au fost aseară pe Cetăţuie nu au mai ajuns acasă, iar pe alţii i-a luat armata de-a dreptul din pat. Mai e ceaţa şi mirosul ăsta oribil, parcă tot oraşul s-ar afla într-o mlaştină".

                                                                   (...)

O oră mai târziu, a urlat nervoasă din baie:

"Nu mai curge apa!"

Ba da, apa curge, dar prin alte capilare, nu cele din oţel. Didiana avea dreptate, ceva notabil se petrecea în oraş.

Era atât de cald încât m-aş fi putut lesne crede undeva prin Amazonia,  într-un sordid cartier din Manaus. Umezeala imi transforma cămaşa într-o cârpă udă cu iz iute de transpiraţie. Broboanele fierbinţi se scurgeau de-a lungul spatelui şi pe piept, făcând proaspetele zgârâieturi paralele să ardă.

Era cald şi umed, iar roiuri de ţânţari se roteau în jurul stâlpilor de iluminat public de pe străzile aproape pustii. Rareori trecea câte o maşină şi aceea aparţinând serviciilor centrale de intervenţie. Cu toate acestea, era mai bine decât înainte. Nu duceam lipsa aglomeraţiei şi găştilor de pierde-vară de la colţuri. Până şi duhoarea de putreziciune era preferabilă norului de gaze de eşapament care sufoca permanent arterele principale. În acea noapte am crezut că mă împăcasem cu noul oraş. Evident, mă înşelam.

Didiana nu minţise, toată zona Cetăţuiei era izolată ermetic de sute şi sute de militari în costume de protecţie biologică. Am bănuit că erau militari, deoarece aveau arme de luptă pe care intenţionau să le folosească împotriva oricui care ar fi trecut de bariere. Acele bariere dincolo de care se afla zona zero, Hotelul Belvedere, în restaurantul căruia s-a prăbuşit meteoritul care adusese noul oraş. Tentaculele vegetale, duhoarea şi murmurul hipnotic al acestuia.

Sprijinit de o balustradă, pe malul unui Someş ale cărui unde aveau strălucirile Styxului, reflectând luminile difuze ale dealului Cetăţuia, am dat de cerşetor. Nebunul. Profetul. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap să mă răzbun pe sărmanul om pentru accident. Furia se risipise în cele două nopţi jilave.

I-am pus mâna pe umăr ca să-l întreb dacă se simte bine şi bărbatul s-a întors liniştit către mine, fără a se lansa, cum îi stătea în obicei, într-una din cunoscutele sale preziceri apocaliptice. Ochii mari îi străluceau şi un zâmbet liniştit îi era întipărit pe faţa nespălată de săptămâni. Din pometul drept îi creştea o crenguţă scurtă cu câteva frunze crestate şi o mică floare galbenă.

Am urlat oripilat şi m-am îndepărtat într-o goană care s-a încheiat abia în mansarda mea. Când m-am trezit dintr-un somn frământat de coşmaruri, bătrâna proprietară m-a anunţat că fusese instaurată carantina asupra întregului oraş şi mă sfătuia să nu ies din casă în zilele următoare. Nu mi-au trebuit câteva zile să mă hotărăsc, au fost suficiente minutele care au urmat.

Am străbătut la pas oraşul şi m-am convins că bătrâna scorpie avusese dreptate. Guvernul luase hotărârea de a izola complet oraşul. Toate căile de intrare şi ieşire fuseseră blocate şi peste tot în jur se ridicau posturi armate de control. Un camion care forţase bariera de pe calea Floreşti fusese mitraliat de soldaţi, apoi i se dăduse foc cu tot cu şofer şi pasagerii muribunzi, sub privirile îngrozite ale locuitorilor care asistaseră la scenă. Mi-am amintit de cerşetor şi am înţeles motivul carantinei.

Pe Profet l-am mai întâlnit peste două zile, în Mănăştur. Din piept îi ieşeau două ramuri strâmbe încărcate cu flori galbene şi se mişca foarte încet din cauza rădăcinilor care îi perforaseră ghetele jerpelite. Privea cerul, iarba şi florile cu o seninătate şi expresie de fericire pe care eu nu le cunoscusem vreodată. Nu era singurul în aceeaşi stare. Oamenii fugeau de ei şi se instituiseră potere de cartier care îi vânau noaptea. Nimeni nu ştia unde îi duceau, căci spitalele, chiar şi cele improvizate, se umpluseră încă din primele zile. Un fum negru se înălţa însă sumbru din spatele unui vechi depozit de cereale din cartierul Gheorgheni în fiecare dimineaţă.

Nu mai păzea nimeni Cetăţuia, iar tentaculele gelatinoase ajungeau acum până la Someş. Erau atât de multe şi de mari încât nu se apropia nimeni, de teamă să nu fie strivit. Nu încercaseră niciodată să atace pe cineva, însă acea parte a oraşului nu mai era frecventată decât de Înfloriţi, cum li se spunea celor atinşi de maladia sau virusul care se abătuse asupra oraşului. Părea evident că acesta se răspândise din acel loc, poate chiar mai avea conexiune cu el, dar nu s-a putut face mare lucru. La început forţele de ordine rămase în oraş, apoi chiar locuitorii săi, au încercat să le taie, să caute locul în care ele se nasc. Asta stârnise furia Înfloriţilor şi toată zona se transformase timp de câteva zile într-un câmp de bătălie. Militarii învinseseră dar a doua zi tentaculele vegetale colcăiau în aceleaşi loc.

După o săptămână, oraşul nu mai avea autorităţi şi nici forţe de menţinere a ordinii. Primarul prinsese rădăcini chiar în faţa primăriei şi etala ghirlande de splendide anemone roz. Cei mai mulţi dintre consilieri i se alăturaseră la scurt timp.

La început se părea că agentul se răspândeşte aerian şi deasupra oraşului s-au lansat zile la rând tone de substanţe menite să împiedice acest lucru. Apoi, chiar Înfloriţii au avut un rol în asta. Mulţi imprudenţi au fost smulşi şi târâţi până în parcurile oraşului, unde se stabiliseră grupurile de Înfloriţi. După câteva zile puteau fi văzuţi alături de aceştia, crustele de sânge închegat îndicând locurile în care fuseseră altoiţi.

După o lună, numărul Înfloriţilor l-a depăşit pe cel al celor aparent neafectaţi de Înflorire. Oraşul era greu de recunoscut. Acum ştiam că semănă cu o imensă seră. Vremea se menţinuse mai caldă decât era normal şi duhoarea de putreziciune mă copleşea. Nu era însă doar ea, se adăuga cea a cadavrelor în descompunere şi al canalelor care refluau pe străzi, întrucât evacuările din afara oraşului fuseseră betonate. Roiurile de insecte şi lipsa alimentelor se adăugau la celelalte chinuri ale carantinei. Nu mai păzea nimeni intersecţiile, magazinele prădate sau spitalele părăsite. Bandele de răufăcători făceau tot atâtea victime cât şi Înflorirea.

Am încercat de patru ori să evadez şi de fiecare dată am supravieţuit doar printr-un miracol tentativei. Gloanţele s-au încăpăţânat pur şi simplu să mă evite.

Singurii care nu se plângeau de nimic erau Înfloriţii. Ei erau întotdeauna echilibraţi şi demni în fericirea lor pe care nimeni nu o putea înţelege. Vorbeau doar între ei şi pierdeau aproape întreaga zi atingându-şi petalele şi curăţându-şi frunzele de praf.

Mă examinam zilnic, căutând urme ale unor excrescenţe sau muguri, sau o puneam pe Didiana să facă asta. Locuia la mine de două săptămâni, după ce ambii ei părinţi înfloriseră. Se părea însă că Înflorirea îşi avea căile sale misterioase. Am căutat în paginile rupte la colţuri ale unei Biblii pe care o descoperisem în haosul care domnea în catedrala Sfântul Mihail, însă dacă existau acolo semne purtătoare de răspunsuri la întrebările mele, ele mă eludau. Cei din afara carantinei, guvernul, ne promiteau că vor găsi curând o modalitate de a încheia criza, un vaccin sau un remediu. Toată lumea era convinsă că cele mai luminate minţi ale ţării şi ale lumii munceau pe brânci pentru a ne scoate de acolo.

                                                                      (...)

De mai bine de opt ore posturile de radio nu mai avuseseră nicio ştire referitoare la Incidentul Napoca. De fapt, nu mai avuseseră niciun buletin de ştiri. Dacă nu aş fi trăit într-un ghetou apărat de baricade improvizate şi patrule înarmate cu bâte, într-un oraş izolat de trei luni de restul ţării prin cea mai severă carantină cu putinţă, deoarece locuitorii săi pur şi simplu înfloreau, nu m-aş fi mirat.

Didiana era întinsă pe pat, îmbrăcată într-o cămaşă largă de-a mea. Mi-a zâmbit ştrengăreşte şi mi-a făcut semn să o imit, aşa că am lăsat pe mai târziu misterul tăcerii posturilor de radio. Ea a continuat să îmi zâmbească şi după ce privirea mea a încremenit pe mica anemonă roşie de sub braţul stâng.

M-am trezit în stradă, urlând şi alergând. Nimeni nu a ieşit la ferestrele sparte, nimeni nu m-a apostrofat. Am alergat, împiedicându-mă în resturile care blocau strada, sărind peste caroseriile strivite, ocolind troleibuzele arse. M-am oprit pe podul de peste Someş, respirând cu dificultate aerul coclit. Râul crescuse peste maluri, aproape până la înălţimea digurilor. Probabil se revărsaseră lacurile din amonte, iar apa era suficient de mare pentru a mă îneca.

Bâzâitul unui avion mare m-a făcut să ridic capul spre cer, chiar dacă încălecasem deja balustrada podului. De săptămâni se renunţase la împrăştierea substanţelor farmaceutice care aproape ne omorâseră pe cei sănătoşi şi aparatele de zbor se ţinuseră de atunci departe. O lumină a sclipit pe cer şi avionul a virat violent îndărăt.

Abia atunci am realizat ce se întâmpla şi de oroare mâinile mi-au alunecat de pe balustradă. Am căzut în apa murdară, mai adânc şi mai adânc, amintindu-mi că ştiu să înot. Apa s-a transformat instantaneu în sticlă topită şi a început să fiarbă la suprafaţă. Torentul din care ieşeau aburi îşi croia acum drum prin alte locuri decât obişnuia să curgă râul. Tot trupul mă ardea, sângera şi se învineţea. Oraşul era doar morman de moloz. Nicio clădire nu mai era întreagă. Someşul spumegând ducea hoituri, tâmplărie arsă, aparate casnice şi caroserii dezmembrate, unele parţial topite. Un vânt rece şi uscat şuiera printre ruine.

Înflorirea luase sfârşit. Venise iarna nucleară.

Nu am înţeles niciodată cum am supravieţuit şi puţine lucruri îmi vin în minte din cele două luni scurse de la explozia nucleară care sterilizase oraşul şi împrejurimile sale, până la sosirea în leprozeria thailandeză. Nu ştiu de ce Înflorirea m-a ocolit dar m-am considerat mereu fericit că a făcut-o şi am scăpat cu viaţă atunci când carantina s-a închis. Ai ghicit, bătrâne Sam, m-am înşelat din nou. Dacă i-ai fi văzut pe Înfloriţi zâmbind fericiţi m-ai fi înţeles.

O, Sam, ce prostii îndrug, chiar tu ai cunoscut neantul, ai adus lumină în el şi florile nu ţi s-au mai ofilit niciodată de atunci. Eu te-am făcut să-ţi crească ramuri spinoase între care şi-au făcut porumbeii călători cuiburi. Ochii ţi s-au deschis, în sfârşit larg către cer. Te-am omorât, Sam.

Biblia cea ferfeniţă, din care citeam uneori în ultimile zile ale carantinei. conţinea un verset care spunea că în acele zile nu ar fi trebuit să mă mir dacă nebunii se vor urca pe garduri şi mă vor lapida pe mine drept nebun. Şi au fost destule garduri în oraşul acela, de pe care să arunc cu pietre eu însumi. Am fost şi eu unul dintre cei care au apăsat butonul ce a transformat florile în scrum. Am ars oraşul pentru că devenise ceea ce căutam eu. Îl osândisem deoarece nu-l înţelegeam şi mă temeam de el. Oraşul mă iubea, era acolo pentru mine, venise de departe pentru a mă întâlni, iar eu l-am trădat. I-am smuls zidurile, l-am despuiat de frunze şi i-am dat foc. Iar el m-a blestemat, zvârcolindu-se în rugul atomic, să-i port mereu seminţele dar trupul meu să fie prea sterp pentru a înflori.

Dragă Sam, hârtia mi se termină. Nu o să primeşti vreodată scrisoarea mea, nu ţi-ar folosi la nimic. Sper că ploile de anul acesta au fost îndestulătoare, iar omizile s-au ţinut departe de tine. Poate atunci când o să fiu un vultur o să-mi fac cuib între ramurile tale. O să îngrop scrisoarea la rădăcina jacarandei. A fost prima persoană care m-a adăpostit când am sosit aici, un păstor de yaci, mândru şi simplu în demnitatea lui. Rămâi cu bine, Sam.
 
© Copyright Mircea Trif, 2007
Toate drepturile rezervate autorului.