Concert din muzică de Schulze şi alte întâmplări ciudate

Această povestire absurdă porneşte de la o glumă absurdă: cum ar fi ca un mare artist precum Klaus Schulze să concerteze într-o locaţie imposibilă, precum un cămin cultural, într-un oraş sau comună anonimă.

Ea este dedicată celor doi prieteni de la care a pornit această glumă, pe care nu o digerăm decât noi: Costică B. şi Septimiu V.

(Lehliu-Gară, ajunul celui de-al XVIII-lea Congres al PCR din RSR, într-o realitate alternativă)

Dorel Servantes, prim-secretarul de partid din municipiul Lehliu-Gară, avea o zi proastă. În timp ce gonea spre oraş la volanul noului său Oltcit 4X4, hurducat de nenumăratele gropi care ciuruiau şoseaua dintre lanurile nesfârşite de floarea soarelui, nu putea să nu se gândească la toate întâmplările care concuraseră la arborarea unei indispoziţii de zile mari.

Cum îi stă bine unei zile proaste, şi aceasta debutase cu un telefon matinal de la sediul CC al PCR din Capitală, care îl anunţa că avionul prezidenţial al tovarăşului secretar-general va survola, în după-masa aceleiaşi zile, municipiul Lehliu-Gară, ducându-l pe tovarăşul Nicu Ceauşescu la serbările prilejuite de inaugurarea cosmodromului Meşterul Manole, de la Negru-Vodă. La tenebroasa oră cinci dimineaţa, asemenea veste era mai degrabă un alt coşmar dintre cele care-l bântuiseră întreaga noapte. Din păcate, jetul de apă rece al duşului, îl convinse că telefonul fusese real, iar apa glacială care începuse să şiroiască anemic la gura ţevii ruginite atunci când rotise robinetul apei calde, nu era decât un semn că ziua se arăta plină de necazuri, încă dinainte ca Soarele să răsară.

Întrezărirea lungii liste cu probleme ce trebuiau imperios rezolvate înainte de prea-înalta vizită, îi făcu genunchii să tremure. După câteva minute în care se învârtise nervos prin cameră dezbrăcat, fără să bage în seamă răcoarea dimineţii, pusese mâna pe telefon şi-l trezise şi pe primarul Triţă Luburici, împreună cu care luă hotărârea de care depindea totul: în acea zi, toate birturile din Lehliu-Gară vor rămâne închise.

Lăsând-ul pe primar să se ocupe cu delicata operaţiune (desigur, venerabila tovarăşă Luburici, mama acestuia, va deveni în câteva ore cea mai populară personalitate a municipiului), tovarăşul Dorel Servantes, îşi trase nădragii ponosiţi, îşi puse cea mai puţin boţită cămaşă Braiconf pe care o găsi prin jur, peste care atârnă o cravată cu dungi roşii, ridică resemnat din umeri şi deschizând uşa, făcu primul pas în zorii celei mai memorabile zile a vieţii sale.

Prim-secretarul era un om modest şi cu frica celor de sus, însă din păcate şi cu o imaginaţie bogată. Aceasta îi înfăţişase, imediat după telefonul matinal, imaginea oraşului său, văzut de la mică înălţime, iar următorul său gând fu acela că un incendiu care ar genera un nor uriaş de fum la o clădire veche din oraş, cum ar fi de exemplu Biblioteca Municipală Corneliu-Vadim Tudor, ar determina aeronava prezidenţială să zboare după un alt traseu, departe de Lehliu-Gară. Îşi alungă, nu fără oarecare regret, gândurile à la Nero şi ieşi în stradă, încropindu-şi ad-hoc un plan de bătaie cu revoltătoarea imagine aeriana a oraşului.

Bătrânul Ion Borcea creştea patru capre pe acoperişul blocului său de pe strada Buziaşului, care poluau olfactiv jumătate din cartier. După câteva ore de discuţii aprinse, copitatele fură cazate în sufrageria proprietarului, iar lada cu căcăreze luă drumul IAS-ului. Vecinii săi se jurară că până sâmbătă o să mănânce drob tot blocul.

Gemenii Poşîrcă de pe strada 1 Mai, doi bătrânei blajini, mari fumători, erau agricultori pătimaşi, fapt care atrăsese bunăvoinţa lui Dorel Servantes. Din păcate, grădina lor de pe acoperişul blocului, în care cultivau mai ales cânepă, dispăru într-o oră, sub privirile triste ale câtorva adolescenţi din vecini.

Dorel Servantes ştia că tovarăşului Nicu îşi punea pilotul să zboare la joasă înălţime pentru ca publicul să poată admira detaliile futuriste ale avionului IAR-2720 LanceaLuiHorea, însă din păcate acest lucru era uneori periculos pentru oamenii şi obiectele prost ancorate. La festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Vaslui, curenţii de aer generaţi de turbinele fabricate la Bacău, absorbiseră trei sportivi americani şi pricinuiseră sfâşiarea drapelului de Stat al RSR, fapt care atrăsese arestarea imediată a directorului biroului de organizare al J.O, tovarăşa Mihaela Rădulescu.

Pentru a evita repetarea acelor evenimente neplăcute, elevii de la Liceul Teoretic Gheorghiu-Dej fură trimişi la prima oră pe acoperişurile din oraş să asigure hornurile şi să dărâme toate antenele ilegale cu care locatarii recepţionau posturile de televiziune decadente din Bulgaria.

O problemă spinoasă erau miile de ciori care populau aerian oraşul, pe care evident, nu le puteau captura. În imaginaţia sa, deja vedea un stol de înaripate absorbit de motoarele marii aeronave cu secera şi ciocanul vopsite pe fuselaj, care se prăbuşea peste mulţimea adunată în piaţa centrală, în direct pe postul de televiziune TVR Epoca de Aur. Îngrozit de perspectivă, trimise învăţătoarele de la şcolile generale din oraş, împreună cu copiii înarmaţi cu pietre şi prăştii, să alunge păsările din oraş (şi dacă era posibil, să le îndrepte spre oraşul rival, Lehliu).

Până la prânz, Dorel Servantes era leoarcă de transpiraţie, iar arborele său genealogic era pe buzele tuturor, însă acoperişurile erau curăţate şi proaspăt văruite, micul lac din parcul municipal umplut cu apa adusă de pompieri, barăcile minoritarilor responsabili cu circuitul fierului vechi în natură din apropierea căii ferate fură disimulate într-o pădurice de salcâmi dezgropaţi cu un excavator de la IAS Ianca, pancartele şi înscrisurile de propagandă revopsite, ciorile alungate, iar unicul poet dizident al municipiului, fu plasat sub arest la domiciliu. Femeile de la fabrica de confecţii, primiră instrucţiuni ca în două ore să termine de croit cele mai mari drapele naţionale tricolore şi roşii de partid ce au fluturat vreodată în colbul Bărăganului. Propunerea primarului Triţă Luburici de a prinde toţi câinii vagabonzi ai oraşului şi a-i îmbrăca în cojoace pentru a apărea drept oi de la distanţă, a fost ignorată, întrucât se ştie că aceste patrupede nu sunt interesate de pajişti, oricât de suculentă ar fi iarbă acestora.

Piaţa Islazului, cu scena sa permanentă, locul spectacolelor pioniereşti din fiecare duminică, părea a i-o fi luat înainte primului-secretar. Dorel Servantes zâmbi satisfăcut celor câţiva tineri blonzi care instalau aparatura sonoră modernă pentru spectacolul folcloric ce nu trebuia să lipsească din programul de seară al clasei muncitoreşti. Cu spectacolul patriotic din Piaţa 23 August, pe care elevii Liceului Agricol trebuiau să îl susţină – ca din întâmplare, exact la ora trecerii tovarăşului secretar-general al PCR, imaginea aeriană a Lehiului-Gară trebuia să fie grandioasă. Dorel Servantes se umflă în pene, imaginându-şi laudele pe care le va primi cu siguranţă de la CC din Bucureşti. Se dezumflă însă imediat, amintindu-şi că piaţa se dovedise a fi pustie pe durata întregii dimineţi.

- Auzi, Ţîmpule, îi zise unui cetăţean care scutura de praf pomii de lângă trotuare, unde-s tovarăşul director Melcu şi elevii de la liceu?

- ’s plecaţi la Bucureşti, la Mausoleu, tovarăşe secretar, răspunse omul, cu faţa plină de praf cenuşiu.

- ’ui mama mă-sii! icni Servantes, aruncând priviri pierdute prin praful înecăcios.

- Cre’că abia plecară, că dimineaţă nu găsiră gaz metan la autobuz, îl linişti prăfuitorul.

Vizita la Mausoleu tovarăşilor Nicolae şi Elena Ceauşescu era înscrisă în programele şcolare ale tuturor anilor de studiu din RSR, însă spre ghinionul lui Dorel Servantes, cea a elevilor Liceului Agricol din Lehliu-Gară era programată chiar în acea zi, un sabotaj neaşteptat al planurilor sale. Cu o înălţime de aproape 2 000 de m, Mausoleul Ceauşescu era cea mai înaltă clădire de pe Pământ, cu adevărat la nivelul ctitoriilor celor doi. Satelitul militar Scorniceşti-4 confirmase că măreaţa construcţie era vizibilă şi din Cosmos.

În timp ce gonea pe şoseaua pustie, Dorel Servantes era atât de furios încât îşi jură că o să urineze pe respectivul Mausoleu cu proxima ocazie, asta dacă nu cumva o să fie arestat în aceeaşi zi după ce o să-şi îndrepte fundul păros de-a dreptul spre aeronava secretarului-general. Din fericire pentru dosarul şi libertatea sa, ajunse autocarul, la doar douăzeci de kilometri distanţă. După ce-i expedie pe tineri împreună cu profesorii lor către Piaţa 23 August, se urcă la bordul Oltcitului de teren şi se grăbi către oraş, aruncând la intervale regulate câte un ochi nervos către cerul senin.

În dreptul trecerii la nivel, lumina albă se preschimbă în roşie, făcându-l să frâneze neaşteptat în dreptul barierei care rămase ridicată, întrucât robotul care avea în grijă de cantonul CFR de acolo ducea lipsă de piese de schimb.

Un grup de copii negricioşi desculţi răsări din iarba ţepoasă, făcându-şi provizii de pietre în aşteptarea MAGLEV-ului de Constanţa.

- Marş d’aici, ’vă rasa de pârliţi! se răţoi Servantes la ei, iar copiii dispărură din nou, nu înainte de a abate o ploaie de pietre asupra Oltcitului.

MAGLEV-ul trecu vâjâind ca un trăsnet, făcând caii unei căruţe care aştepta în spatele său să se cabreze speriaţi, însă înainte de a putea traversa calea ferată, trebuiră să aştepte şi trecerea unui mărfar ce transporta piese pentru Canalul Dunăre – Râmnicu-Vâlcea – Braşov.

Dorel Servantes trase Oltcitul la umbra unui ulm din faţa sediului PCR, ştergându-şi extenuat transpiraţia. Privi către cerul la fel de pustiu, sprijinindu-se de capota fierbinte şi îşi permise primul minut de relaxare de la răsăritul Soarelui încoace. La urma urmelor, ce se mai putea întâmpla, de acum încolo?

Cerul rămase la fel de pustiu tot restul zilei, cu excepţia unei ciori kamikaze doborâte de un şoim al patriei pe strada Islazului. Întreg oraşul era cufundat într-o linişte asurzitoare. Dorel Servantes era din ce în ce mai îngândurat. Primarul Luburici adormise cu capul pe spate, pe scaunul din faţa mesei pe care trona telefonul roşu. Liceenii, în frunte cu directorul Melcu, pe spaţiul verde din Piaţa 23 August.

Când Soarele se apropia de asfinţit, Dorel Servantes oftă dezamăgit. Primarul ieşi în stradă, întinzându-şi vesel braţele pentru a şi le dezmorţi. Părea a fi singurul câştigător al zilei: oraşul lui devenise mai curat, cel puţin pentru o perioadă.

Căruţele încărcate cu produse ale ogoarelor din jur începură să se întoarcă în oraş. Potcoavele cailor răsunau stingher în liniştea străzilor largi. Câteva bătrâne cărând coşerci cu legume trecură strada fără să-şi desprindă privirea de la asfaltul cojit.

Dorel Servantes se pregătea să-i expună primarului planul să în privinţa Mausoleului Ceauşescu, când un sunet pătrunzător se rostogoli ca un vifor de-a lungul străzii. Caii fornăiră neliniştiţi, iar o bătrână îşi lepădă desaga pentru a se adăposti în spatele unei pancarte de tablă de pe care însă se prelingea vopseaua roşie a secerei şi ciocanului.

Un şir prelung de note prelungi, sunete înalte şi joase într-un portativ nemaiauzit până atunci, care păreau a pătrunde într-un fel inconfortabil în minţile celor de pe stradă.

- Ce-ce-ce dracu-i paraschivenia asta? se bâlbâi speriat prim-secretarul.

Primarul se lovi cu palma peste frunte.

- E un neamţ care ţine un spectacol în Piaţa Islazului, zise el, vădit stingherit. Are aprobare de la Minister; cică umbla de douăzeci de ani după aprobare ca să vină la noi.

- Taman azi? izbucni Servantes. Ar fi trebuit să se afle acolo Ansamblul Folcloric Dropia!

- Am crezut că l-aţi fuşărit dumneavoastră de acolo, se scuză primarul, însă Dorel Servantes nu-l mai auzi, întrucât se îndepărtase în fugă spre Piaţa Islazului.

Muzica electronică nemaiauzită îi făcu pe toţi să se îndrepte către acelaşi loc. Pionierii şi UTC-iştii îşi lăsară recuzita şi începură să alerge în aceeaşi direcţie. Un nor de baloane roşii se înălţă atunci când cei care le aveau în grijă făcură acelaşi lucru. Până şi căruţaşii traseră de frâie şi îndemnară caii spre sursa muzicii. Bătrâna pătată cu vopsea care blestema furioasă şi arunca cu ţelină către secera şi ciocanul de pe panoul proaspăt vopsit nu atrase atenţia niciunui miliţian, întrucât aceştia goneau cu toţii în aceeaşi direcţie cu mulţimea surescitată.

Atunci când ajunse în Piaţa Islazului, locul era deja plin de lume. Prim-secretarul împinse în lături fără menajamente pionierii din faţa sa, ocoli un cal ce molfăia ovăz dintr-o desagă atârnată la gât, şi sări în faţa scenei, exact când incredibila muzică se opri. Probabil se terminase ciudatul cântec, se gândi el. Un ropot de aplauze, de-a dreptul o furtună de entuziasm îl răsplăti pe bătrânul muzician, care făcu o plecăciune în faţa mulţimii. În spatele său se întindeau sute de instrumente de sunet şi calculatoare, legate prin kilometri de cabluri şi conductori subţiri. Era cu mult peste ce văzuse Dorel Servantes la Cântarea României

Două bătrâne se aşezară scuipându-şi în sân, pe coşercile cu vinete.

- Danke, meine Freunde. Ich bin Klaus Schulze, und ich fühle mich geehrt, hier zu sein, in Lehliu-Gară, spuse ciudatul muzician.

- Ce zice ăsta, Brandule? îl înghionti Servantes pe plutonierul din dreapta sa. Zi-i că tu ai fost în Germania Democrată.

Miliţianul se foi stânjenit.

- Asta a fost demult, tovarăşe, înainte de unirea cu ... cu capitaliştii din vest.

- Zi-i mă, sau te trimit să faci de pază la centrala nucleară de la Beclean, se enervă Servantes.

- Păi, oftă omul, zice că-l cheamă Klaus Schulze şi că-i place de noi.

- Dieser Song wurde Ludwig II von Bayern und wurde zum Führer gewidmet, zâmbi muzicianul.

- Ce-a zis, mă?

- A zis că-i un cântec despre un preşedinte de la ei, roşi miliţianul.

- Atât?

- Un preşedinte mare ca al nostru, adăugă neliniştit bărbatul, fără să-şi dezlipească privirea de la vârfurile pantofilor.

- Al nostru îl depăşeşte pe ăla, se stropşi Servantes, umflându-şi pieptul ca un răţoi. Toţi ai noştri îl depăşesc pe al lor.

- Da, tovarăşe, murmură plutonierul Brandu. Îl depăşesc ai noştri!

Un murmur trecu prin mulţime. Prim-secretarul zări mai multe mâini îndreptate către cerul pe care sclipea o stea stingheră. Îşi ridică şi el privirea şi înlemni.

Un avion silenţios se apropia dinspre Vest, aproape atingând vârful blocurilor.

- Sie sind hier! exclamă muzicianul.

- A venit! E aici! Tovarăşul secretar-general! Sunt pierdut! exclamă deznăjduit Dorel Servantes, simţind cum totul i se scurge printre degete. Cariera, casa, chiar viaţa, totul, dacă nebunia din Piaţa Islazului ajunge sub privirile conducătorului Republicii.

- Aterizează! ţipă un pionier în spatele său.

- Däniken sagten uns, sie kommen wieder!

Aeronava făcu un ocol larg deasupra pieţei, apoi ateriză la capătul acesteia, acolo unde Strada Islazului dădea de-a dreptul în păşunea care-i dădea numele. Dorel Servantes nu putu să nu remarce designul rafinat şi curbura exotică a fuselajului, precum şi absenţa oricărui sunet dinspre turbine. Un produs avangardist al inginerilor de la Bacău, suspină el îndurerat, gândindu-se la dosarul său, cu siguranţă compromis definitiv.

O trapă se deschise în burta aeronavei, făcând loc unui singur om să coboare. Era un bărbat înalt, cu favoriţi, îmbrăcat într-un costum alb lucios, cu pantaloni evazaţi, incredibil de demodat.

- Hei, ăsta nu-i Prinţu’, pufni cineva în spate.

Bărbatul căzu în genunchi şi sărută îndelung aslfaltul sfărâmicios. Apoi se ridică şi zări scena. O expresie de beatificare îi era întimpărită pe chip.

- Aista nu seamănă cu Mărin a lu’ Petronela, când era tânăr, maică? întrebă o bătrână.

- Mein Gott, das ist ihm!

- Da, ăla de-a murit, îi răspunse altă precupeaţă, de imita artistu ăla american.

Nou venitul sări pe scenă şi înşfăcă microfonul. Cea mai profundă linişte cu putinţă învăluise asistenţa. În depărtare, se auzi bangul sonic al unui avion cu reacţie. Două ciori spionau de la o distanţă sigură.

- Good evening, everybody, zise nou-venitul cu o voce baritonală. It’s good to be back! How about a song?

Klaus Schulze zâmbi şi alergă spre instrumentele sale complicate. În scurtă vreme, ritmuri cunoscute erupseră din boxele uriaşe.

- There’s one for the money, two for the show...

- Nu mai înţeleg nimic, murmură pierdut prim-secretarul, neauzit în hărmălaia entuziastă care se dezlănţuise, ăsta-i de-a dreptul Turnul Babel şi Spitalul 9, la un loc!

Muzicianul german făcea un întreg maratonul pe scenă, pentru a-l acompania pe străin, care domina audienţa, aşa cum făcuse întotdeauna. Se apleca asupra unei tastaturi, apoi rotea butoane minuscule, schimba poziţia unor conductori şi atingea claviaturi diferite cu mişcări îndelung exersate de-a lungul zecilor de ani de carieră.

Nu e de mirare că nimeni nu a băgat de seamă apropierea celei de-a doua aeronave. Infernala gălăgie din piaţă şi întunericul i-au acoperit aterizarea. Legendele care s-au ţesut după acea noapte, susţin că secretarul-general s-a întrupat din întuneric, de-a dreptul pe scenă. Muzica şi orice alt sunet a încetat cu desăvârşire. Timp de câteva secunde, ori poate au fost minute sau chiar ore întregi, cine poate şti, cei trei de pe scenă s-au privit reciproc, sub ochii tuturor locuitorilor din Lehliu-Gară. Singurul lucru care-i trecu prin cap lui Dorel Servantes, fu o bombă atomică explodând în centrul municipiului, la zece minute după ce aeronava cu secera şi ciocanul se va fi îndepărtat.

Apoi, cântăreţul s-a întors câtre public şi a anunţat:

- Hey, everybody, change of plans. The next song is, Devil in Disguise!

Ce s-a întâmplat după aceea, este o enigmă la fel de mare ca şi Triunghiul Bermudelor, Insula Paştelui sau căderea comunismului în România. Mulţimea s-a repezit spre scenă, luminile s-au stins şi oamenii s-au amestecat cu aparate şi cabluri. Dorel Servantes a fost printre primii doborâţi şi spre ruşinea lui nu îşi aminteşte decât faptul că, în mod uimitor, muzica nu a încetat, cei doi muzicieni continuându-şi prestaţia imperturbabili în mijlocul haosului.

Când muzica s-a oprit, doar aeronava cu secera şi ciocanul se mai zărea pe islaz, însă nici urmă de secretar-general. După miezul nopţii, duetul imposibil a luat sfârşit. Germanul Klaus Schulze s-a întors în Germania chiar a doua zi, însă de atunci susţine în fiecare an concerte în locuri mai puţin cunoscute din România. Dacă vă interesează, în acest an îl puteţi vedea la Vinţu de Sus, la căminul cultural.

Cosmodromul Negru-Vodă a fost inaugurat a doua zi de către noul preşedinte al RSR, Elvis Presley. Evenimentul a fost transmis în direct de toate televiziunile din lume, singurii care nu l-au putut urmări fiind locuitorii din Lehliu-Gară, întrucât un anumit secretar de partid dărâmase toate antenele TV cu o zi înainte.